O alta strigă în direcţia scărilor:
— Fii atent, Jerzy!
Răspunsul sosi de la unul din etajele inferioare:
— Da, n-avea grijă!
Femeile plângeau; una dintre ele, incapabilă să se controleze, suspina nervos. O voce adâncă de bas încerca s-o liniştească, în surdină:
— N-o să ţină mult. De fapt, asta aştepta toată lumea.
De această dată, prevestirea Helenei Lewicka se adeverise: începuse rebeliunea.
M-am aşezat pe canapea, gândindu-mă la pasul următor.
Când doamna Lewicka plecase, mă încuiase ca de obicei, folosind cheia de la apartament şi lacătul. M-am înapoiat la fereastră. Grupuri de nemţi se aţineau în pragul clădirilor. Li se alăturară şi alţii, venind dinspre Pole Mokotowskie. Erau toţi înarmaţi cu semiautomate, purtau căşti şi aveau grenade de mână la brâu. În partea noastră de stradă nu se purtau lupte. Nemţii trăgeau din când în când, dar numai în ferestre şi în cei care-i 101
priveau. Nu fi se răspundea cu focuri de armă. Abia când nemţii au ajuns la colţul străzii 6 August au deschis focul atât în direcţia Politehnicii, cât şi în direcţia opusă, spre „filtre” – instalaţiile hidraulice ale oraşului. M-am gândit că aş putea să-mi croiesc drum spre centru, fugind prin spatele clădirii, alergând drept spre sistemul de alimentare cu apă, dar n-aveam nicio armă
şi, oricum, eram încuiat. Dacă începeam să izbesc cu putere în uşă, oare vecinii ar fi remarcat, prinşi cum erau cu propriile treburi? Ar fi trebuit să le cer atunci să coboare la prietena Helenei Lewicka, singura din clădire care ştia că mă ascund în acea cameră. Ea avea cheile, aşa că, dacă se întâmpla ce e mai rău, putea să descuie uşa şi să mă lase să ies. Am hotărât să aştept până dimineaţă şi să văd atunci ce e de făcut, în funcţie de ce se petrecea între timp.
Împuşcăturile se înteţiseră. Focurile de mitralieră se întretăiau cu exploziile puternice ale grenadelor de mână – sau poate că, dacă intrase în acţiune artileria, auzeam acum şuieratul obuzelor. O dată cu lăsarea întunericului, am văzut prima strălucire a flăcărilor. Limbile de foc scânteiau ici şi colo pe cer, luminându-l puternic, după care piereau. Încet-încet, împuşcăturile au încetat. Se mai auzeau doar câteva explozii izolate şi răpăitul scurt al mitralierelor. Forfota din casa scărilor s-a terminat şi ea; de bună seamă, locatarii se baricadaseră în apartamentele lor, reflectând fiecare la această primă zi a rebeliunii. Într-un târziu, am adormit dintr-o dată, fără să mă dezbrac, cufundându-mă într-un somn adânc din pricina epuizării nervoase.
Dimineaţa m-am trezit la fel de brusc. Era foarte devreme, abia se crăpase de ziuă. Primul sunet pe care l-am auzit a fost huruitul unei trăsuri trase de cai. M-am dus la fereastră. Trăsura trecea într-un trap uşor, cu coviltirul tras în spate, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Strada era pustie, cu excepţia unui bărbat şi a unei femei care mergeau de-a lungul trotuarului de sub geamul meu, cu mâinile ridicate. De unde eram, nu-i puteam vedea pe nemţii care îi escortau. Deodată, făcură amândoi un salt înainte şi începură să fugă.
Femeia ţipă:
— La stânga, ia-o la stânga!
Bărbatul o coti primul, dispărând din câmpul meu vizual. În acea clipă, se auzi o salvă de mitralieră. Femeia se opri, se prinse cu mâinile de burtă şi căzu încet la pământ, ca un sac, cu picioarele sub ea. De fapt, nu căzu, cât se lăsă în genunchi, cu obrazul drept culcat pe asfaltul drumului, şi rămase în această poziţie contorsionată. Cu cât se lumina mai bine, cu atât erau mai intense focurile de armă. Când soarele se ridică pe cer – un cer foarte limpede –, toată Varşovia răsuna din nou de rafalele mitralierelor, iar 102
zgomotul artileriei grele începu să se amestece cu ele tot mai des.
Pe la prânz, prietena doamnei Lewicka urcă la mine cu ceva de-ale gurii şi cu ştiri. Informaţiile despre soarta cartierului nostru nu erau prea îmbucurătoare; aproape de la bun început, fusese în mâinile nemţilor; tinerii din rezistenţă abia apucaseră să-şi croiască drum spre centrul oraşului, că a şi pornit insurecţia. Acum nici nu se mai punea problema să te aventurezi afară din casă. Trebuia să aşteptăm până când veneau să ne elibereze detaşamentele din centru.
— Dar m-aş putea strecura afară cumva! am protestat eu.
Mă privi cu milă.
— Ascultă, n-ai mai ieşit din casă de un an şi jumătate! Te-ar lăsa picioarele înainte de a ajunge la jumătatea drumului.
Clătină din cap, îmi luă mâna într-a ei şi adăugă, liniştitor:
— Mai bine stai aici. Găsim noi o soluţie.
În ciuda tuturor greutăţilor, avea moralul ridicat. Mă duse la casa scărilor, de unde se vedea o laterală a clădirii de peste drum. Tot complexul rezidenţial de vile de pe domeniul Staszic, din apropierea instalaţiei de apă, era în flăcări. Auzeam pârâitul bârnelor care ardeau, trosnetul tavanelor care se prăbuşeau, oameni ţipând, împuşcături. Un nor uriaş de fum roşcat-maroniu acoperea cerul. Când vântul a început să-l împrăştie, am zărit în depărtare steagurile alb-roşii.
Zilele treceau. Din centrul oraşului nu sosea niciun ajutor. De câţiva ani, mă obişnuisem să mă ascund de toată lumea, exceptând un grup de prieteni care ştiau că sunt încă în viaţă şi unde mă aflu. Nu mă puteam decide să
părăsesc încăperea, dezvăluindu-le celorlalţi oameni din bloc că mă ascund acolo şi că împart cu ei viaţa în apartamentele noastre asediate. Să fi aflat de mine, s-ar fi temut şi mai tare: dacă nemţii descopereau, pe lângă toate celelalte, că locatarii ascund în imobil un „nonarian”, i-ar fi pedepsit de două
ori mai sever. Am decis să trag doar cu urechea, prin uşă, la discuţiile de pe casa scărilor. Veştile nu erau prea bune: în centrul oraşului se purtau lupte aprige, din afara Varşoviei nu sosea niciun ajutor, iar teroarea germană
creştea în cartierul nostru. Pe strada Langiewiez, ucrainenii i-au lăsat pe oamenii dintr-o clădire incendiată să ardă de vii şi i-au împuşcat pe locatarii dintr-un alt bloc. Celebrul actor Mariusz Mszyriski a fost ucis foarte aproape de acea zonă.
Vecina de la etajul inferior a încetat să mă mai viziteze. Poate că vreo tragedie de familie o făcuse să uite de existenţa mea. Proviziile de care dispuneam erau pe sfârşite: nu mai aveam decât nişte pesmeţi.
La 11 august, tensiunea nervoasă din clădire a crescut în mod sensibil.
103
Ascultând la uşă, nu m-am lămurit ce se petrece. Toţi locatarii se aflau la primele etaje; vorbeau cu voce ridicată când, brusc, au amuţit. De la fereastra mea, am văzut mici grupuri de oameni care se strecurau din clădirile dimprejur şi intrau pe furiş în imobilul nostru. Ceva mai târziu, au plecat. Spre seară, locatarii de la etajele inferioare s-au repezit deodată pe scări, în sus. Câţiva dintre ei se aflau chiar la etajul meu. Am aflat din şoaptele lor înspăimântate că în bloc intraseră nişte ucraineni. De astă dată, nu veniseră însă să ne omoare. Şi-au văzut de treabă în pivniţă, o vreme, au luat proviziile depozitate acolo şi apoi au dispărut. Seara, am auzit cheile întorcându-se în broasca uşii mele şi în lacăt. Cineva descuie uşa şi scoase lacătul, dar nu intră; oricine ar fi fost, fugi repede în jos pe scări. Ce mai însemna şi asta? în acea zi, străzile fuseseră împânzite de manifeste. Cineva le împrăştiase, dar cine?
La 12 august, cam pe la prânz, pe casa scărilor izbucni din nou panica.
Oameni zăpăciţi urcau şi coborau întruna treptele. Judecând după frânturile de conversaţie, am ajuns la concluzia că nemţii încercuiseră clădirea şi că
trebuia s-o evacuăm imediat, fiindcă artileria tocmai se pregătea s-o distrugă. Prima mea reacţie a fost să mă îmbrac, dar apoi mi-am dat seama că nu puteam coborî în stradă, în văzul SS-iştilor, dacă nu voiam să fiu ucis pe loc. Am auzit împuşcături venind din stradă şi o voce neobişnuit de ascuţită care striga:
— Toată lumea afară, vă rog! Părăsiţi imediat apartamentele, vă rog!
Am aruncat o privire pe casa scărilor: era liniştită şi pustie. Am coborât jumătate de etaj şi am privit pe ferestrele care dădeau spre strada Sędziowska. Un tanc îşi îndreptase tunul spre apartamentul meu. Curând după aceea ţâşni scurt o lumină, tunul reculă puternic, se auzi un zgomot asurzitor şi un perete din apropiere se prăbuşi. Soldaţii, cu mânecile suflecate şi cu obuzele în mână, alergau încolo şi încoace. Nori negri de fum începură să se ridice deasupra zidului exterior al clădirii, răspândindu-se şi în casa scărilor, ajungând până la etajul patru, unde mă aflam eu. Câţiva SS-işi se repeziră în clădire, luând-o la fugă pe scări, în sus. M-am încuiat în cameră, am golit în palmă conţinutul micului tub de somnifere puternice din care luasem când am avut necazuri cu ficatul şi mi-am pus la îndemână
sticluţa de opiu. Intenţionam să înghit pastilele şi să beau opiumul de îndată
ce nemţii ar fi încercat să-mi deschidă uşa. Dar la scurt timp, călăuzit de un instinct pe care cu greu l-aş fi putut explica în mod raţional, mi-am schimbat planul: am părăsit camera, m-am grăbit spre scara care ducea din coridor spre pod, am urcat pe ea, apoi am împins-o într-o parte şi am închis chepengul. Între timp, nemţii loveau deja în uşile de la al treilea etaj cu ţevile 104
mitralierelor. Unul dintre ei ajunse la etajul patru şi intră în camera mea.
