Când se lăsa întunericul, adormeam. Mă trezeam pe la unu noaptea şi porneam după hrană, la lumina chibriturilor – găsisem o provizie în clădire, într-un apartament care nu arsese în totalitate. Cercetam prin pivniţe şi în ruinele locuinţelor, găsind puţin ovăz ici, câteva bucăţi de pâine colo, ceva făină încinsă, apă în căzi, găleţi şi ulcioare. Nici nu mai ştiu de câte ori am trecut pe lângă corpul carbonizat de pe scări în timpul acestor expediţii. Era singurul meu tovarăş, de a cărui prezenţă nu trebuia să mă tem. O dată, am găsit în pivniţă o comoară neaşteptată: jumătate de litru de alcool. Am hotărât să-l păstrez până la sfârşitul războiului.
Ziua, pe când mă aflam întins pe podea, nemţii şi ucrainenii intrau adeseori în clădire în căutarea prăzii. Fiecare din aceste vizite îmi punea nervii la grea încercare, căci mă temeam cumplit ca nu cumva să mă
găsească şi să mă omoare. Totuşi, deşi am numărat mai bine de treizeci de 111
asemenea vizite, într-un fel sau altul, nu se aventurau niciodată în pod.
A sosit şi 15 noiembrie, zi în care a nins pentru prima dată. Vremea rece mă sâcâia şi o simţeam tot mai mult sub grămada de zdrenţe pe care le adunasem ca să-mi ţină de cald. Când mă trezeam dimineaţa, erau acum acoperite de un strat gros de zăpadă albă şi moale. Mi-am făcut culcuşul într-un colţ, sub o parte încă intactă a acoperişului, dar restul fusese distrus şi mari cantităţi de zăpadă pătrundeau de peste tot. Într-o zi, am întins o bucată de pânză sub un ochi de geam spart pe care-l găsisem şi m-am examinat în oglinda asta improvizată. La început, nu mi-a venit să cred că
arătarea aceea înspăimântătoare eram chiar eu: nu mă mai tunsesem de luni în şir, eram nespălat şi neras. Părul îmi era încâlcit, faţa – acoperită aproape în întregime de o barbă neagră, crescută anapoda, iar pielea obrazului, atâta cât ieşea la iveală, era tuciurie. Pleoapele îmi erau înroşite, şi pe frunte îmi apăruse un fel de pecingine.
Dar cel mai tare mă chinuia că nu ştiam ce se petrece în locurile unde se purtau lupte, atât pe front, cât şi împotriva insurgenţilor. Rebeliunea de la Varşovia fusese înfrântă. Nu mai nutream niciun fel de iluzii în acest sens.
Dar poate că rezistenţa continua în afara oraşului, în suburbia Praga, de cealaltă parte a Vistulei. Mai auzeam din când în când focurile de artilerie şi explozia obuzelor printre ruine, adeseori foarte aproape de mine, cu un ecou puternic în liniştea dintre clădirile arse. Ce se întâmpla cu rezistenţa din restul Poloniei? Unde erau trupele sovietice? Ce progrese înregistra ofensiva aliată spre vest? Viaţa sau moartea mea depindeau de răspunsul la aceste întrebări, şi chiar dacă nemţii nu-mi descopereau ascunzătoarea, mă păştea moartea – din pricina frigului, dacă nu a foamei.
După ce mi-am văzut chipul în oglindă, am decis să folosesc ceva din rezervele mele de apă ca să mă spăl; voiam să aprind focul în una din puţinele plite întregi, ca să-mi fierb restul de făină de ovăz. Nu mai mâncasem omeneşte de aproape patru luni, şi vremea friguroasă de toamnă
mă făcea să sufăr şi mai mult din pricina lipsei de hrană caldă. Dacă voiam să
mă spăl şi să-mi gătesc câte ceva, trebuia să-mi părăsesc ascunzătoarea în timpul zilei. Abia când ajunsesem pe scări am observat un grup de nemţi peste drum de spitalul militar, lucrând la gardul de lemn care-l împrejmuia.
Îmi doream însă atât de tare un terci fierbinte încât nu m-am întors.
Simţeam că m-aş fi îmbolnăvit dacă nu mi-aş fi încălzit stomacul cu terciul acela, acolo şi atunci.
Tocmai trebăluiam pe lângă plită când i-am auzit pe SS-işti urcând cu paşi mari pe scări. Am părăsit apartamentul cât am putut de repede, grăbindu-mă înapoi în pod. Reuşisem! încă o dată, nemţii n-au făcut decât să adulmece 112
primprejur, după care au plecat. M-am înapoiat în bucătărie. Ca să aprind focul, a trebuit să cioplesc surcele din uşă cu un cuţit ruginit pe care-l găsisem pe-acolo, prilej cu care mi-a intrat o aşchie de un centimetru sub unghia degetului mare de la mâna dreaptă. Se înfipsese atât de adânc şi de puternic, încât n-am putut s-o scot afară. Acest mărunt accident ar fi putut avea consecinţe periculoase: nu aveam niciun dezinfectant, locuiam în condiţii mizerabile şi mă puteam lesne infecta. Chiar dacă priveam lucrurile optimist, presupunând că nu s-ar fi infectat decât degetul mare, ar fi putut rămâne deformat, punându-mi în pericol cariera de pianist, asta în cazul în care aş fi supravieţuit până la sfârşitul războiului.
Am hotărât să aştept până a doua zi şi, dacă era necesar, să-mi secţionez unghia cu lama de ras.
Stăteam şi mă uitam cu tristeţe la deget, când din nou am auzit paşi. Iar am pornit iute spre pod, dar de data asta a fost prea târziu. M-am pomenit în faţa unui soldat cu cască de oţel şi înarmat cu o puşcă. Avea o faţă cu totul inexpresivă şi nu prea inteligentă.
Era la fel de speriat ca şi mine de întâlnirea asta stranie printre ruine, dar încercă să pară ameninţător. Mă întrebă, într-o poloneză stricată, ce fac pe-acolo. I-am spus că locuiesc acum în afara Varşoviei şi că mă întorsesem să-mi iau câteva lucruri. Judecând după înfăţişarea mea, era o explicaţie ridicolă. Neamţul îşi îndreptă puşca spre mine şi-mi spuse să-l urmez. I-am replicat că aşa voi face, dar c-o să aibă moartea mea pe conştiinţă, şi că, dacă
mă lasă să stau aici, am să-i dau jumătate de litru de votcă. S-a arătat încântat de forma asta de răscumpărare, dar nu mi-a ascuns că se va întoarce, şi atunci trebuia să-i dau şi mai multă tărie. De cum am rămas singur, am urcat repede în pod, am tras scara şi am închis trapa. S-a întors peste un sfert de oră, însoţit, de astă dată, de mai mulţi soldaţi şi un ofiţer rezervist. La auzul paşilor şi vocilor m-am căţărat din pod pe o parte încă
neştirbită a acoperişului, foarte înclinată. M-am întins pe burtă, cu picioarele proptite în streaşină. Dacă s-ar fi îndoit sau ar fi cedat, aş fi alunecat pe tabla lucioasă a acoperişului şi aş fi aterizat de la etajul cinci direct în stradă. Dar jgheabul a ţinut; această nouă şi disperată idee de ascunzătoare însemna că
viaţa mea era încă o dată salvată. Nemţii au scotocit toată clădirea, adunând grămadă mesele şi scaunele; până la urmă, au ajuns şi în podul meu, dar nu le-a dat prin minte să arunce o privire pe acoperiş. Li s-o fi părut incredibil că ar putea să se ascundă cineva acolo. Au plecat cu mâinile goale, înjurând şi ponegrindu-mă în fel şi chip.
Eram profund zdruncinat de această întâlnire cu nemţii, şi am decis ca de-acum înainte să stau pe acoperiş ziua şi să cobor în pod abia la lăsarea 113
întunericului. Tabla mă îngheţa, braţele şi piciorele îmi erau ţepene, trupul amorţit din pricina poziţiei încordate, inconfortabile, dar îndurasem deja atâtea încât merita să mai sufăr încă puţin, deşi a mai trecut o săptămână
înainte ca detaşamentul german care ştia că mă ascund aici să-şi termine treaba la spital şi să părăsească din nou partea aceea de oraş.
În acea zi, SS-iştii mânau un grup de oameni în haine civile ca să lucreze la spital. Se făcuse aproape zece dimineaţa, iar eu stăteam lungit pe acoperiş, când, deodată, am auzit tirul unei arme foarte aproape de mine, venind probabil dintr-o puşcă sau un pistol-mitralieră: era un sunet între fluierat şi ciripit, ca şi cum un stol de vrăbii ar fi zburat deasupra capului; au început să cadă gloanţe în jurul meu. Am privit împrejur: doi nemţi se aflau pe acoperişul spitalului de vizavi şi trăgeau în mine. M-am strecurat înapoi în pod şi m-am îndreptat în goană spre chepeng, ferindu-mi capul.
— Stai, stai! — au ţipat ei, în vreme ce gloanţele zburau deasupra mea. Cu toate astea, am ajuns cu bine pe scară.
N-aveam timp de gândire: ultima mea ascunzătoare din această clădire fusese descoperită; trebuia s-o părăsesc de urgenţă. M-am năpustit în jos, pe scări, şi am ieşit afară, în strada Sędziowska; am alergat de-a lungul drumului, m-am pierdut printre ruinele vilelor care fuseseră odinioară
domeniul Staszic.
Din nou, situaţia mea era disperată, ca de atâtea ori mai înainte. Rătăceam printre zidurile caselor arse în totalitate, unde n-aveau cum să mai fi rămas vreo picătură de apă sau ceva resturi de mâncare, nici măcar un loc în care să mă ascund. După o vreme, am văzut în depărtare o clădire înaltă, cu faţada spre Aleja Niepodleglosci şi cu spatele spre strada Sędziowska, singurul imobil cu mai multe etaje din zonă. M-am îndreptat spre el. La o inspecţie mai amănunţită, am constatat că partea centrală a clădirii arsese, dar că aripile erau aproape intacte. În apartamente mai erau mobile, căzile erau încă pline cu apă, din vremea rebeliunii, iar hoţii mai lăsaseră în cămări o parte din provizii.
După obiceiul meu, m-am mutat în pod. Acoperişul era neatins; avea doar câteva găuri lăsate de schijele unui obuz. Era mult mai cald aici decât în fosta mea ascunzătoare, dar mi-ar fi fost imposibil să fug din locul ăsta. Nici măcar nu m-aş fi putut sinucide aruncându-mă de pe acoperiş. La ultimul etaj al clădirii, exista o mică fereastră cu sticlă colorată, prin care puteam observa străzile învecinate. Oricât ar fi fost de confortabil noul meu „sediu”, nu mă
simţeam în largul meu aici – poate fiindcă mă obişnuisem cu vechea clădire.
N-aveam însă de ales: trebuia să rămân acolo.
Am coborât la ultimul etaj şi m-am uitat pe ferestruică. La picioarele 114
mele, se întindeau sute de case arse, o parte întreagă a oraşului, moartă
acum. Nenumărate grămezi de moloz erau presărate în micile grădini dimprejur. O ceată de muncitori civili, cu hârleţe şi târnăcoape pe umăr, se îndrepta spre strada Sędziowska, mărşăluind câte patru în rând. Nu-i însoţea niciun neamţ în uniformă. Agitat încă de fuga mea recentă, am fost cuprins de nevoia bruscă de a auzi o voce omenească şi propria mea voce care să-i răspundă. Fie ce-o fi, aveam să schimb câteva cuvinte cu oamenii aceia. Am alergat repede jos pe scări şi am ieşit în stradă. Grupul de muncitori se îndepărta deja. Am fugit şi i-am prins din urmă.
— Sunteţi polonezi?
S-au oprit şi m-au privit cu surprindere. Şeful grupului mi-a răspuns:
— Da.
— Ce faceţi aici?
Îmi venea greu să vorbesc după patru luni de tăcere absolută, cu excepţia dialogului dintre mine şi soldatul acela de la care mă răscumpărasem contra unei jumătăţi de litru de votcă, aşa că m-am simţit profund emoţionat.
