— Da, sunt aici, am răspuns eu.
Curând ateriză lângă mine un obiect greu. Prin ziar am simţit câteva pâini şi ceva moale, care s-a dovedit a fi nişte marmeladă învelită în hârtie cerată.
Am pus repede pachetul alături şi am strigat:
— Aşteaptă o clipă!
Vocea din întuneric sună nerăbdătoare.
118
— Ce e? Grăbeşte-te. Gărzile m-au văzut intrând aici, nu trebuie să stau prea mult.
— Unde sunt trupele sovietice?
— Sunt deja în Varşovia, în suburbia Praga – de cealaltă parte a Vistulei.
Trebuie să mai rezişti încă vreo câteva săptămâni, războiul se termină cel târziu la primăvară.
Vocea tăcu. Nu ştiam dacă ofiţerul mai era acolo sau plecase. Deodată, l-am auzit iar:
— Trebuie să rezişti, auzi?
Vocea îi era aspră, de parcă ar fi dat un ordin, încercând să-mi transmită
credinţa lui neclintită că războiul avea să se sfârşească bine pentru noi. Abia atunci am auzit sunetul liniştit al uşii de la mansardă care se închidea.
Săptămânile treceau monoton, lipsite de speranţă. Se auzeau tot mai puţine focuri de artilerie din direcţia Vistulei. Erau zile când tăcerea nu era tulburată de nicio împuşcătură. Poate că aş fi cedat în cele din urmă, sinucigându-mă, aşa cum plănuisem de atâtea ori înainte, dacă n-aş fi avut ziarele în care învelea neamţul pâinea pentru mine. Erau recente, şi le citeam iar şi iar, îmbărbătându-mă cu ştirile despre înfrângerile germane pe toate fronturile. Fronturile astea înaintau cu viteză sporită tot mai adânc, în inima Reichului.
Personalul unităţii şi-a continuat munca în acelaşi mod, în aripile laterale ale clădirii. Soldaţii urcau şi coborau scările, aducând adeseori pachete voluminoase în mansardă şi ducându-le pe altele jos, dar ascunzătoarea mea era bine aleasă; nimănui nu i-a dat prin cap să cerceteze podul. Gărzile mărşăluiau mereu încolo şi încoace pe drumul de lângă clădire. Le auzeam tot timpul paşii, zi şi noapte, şi felul în care îşi pocneau unul de altul picioarele îngheţate, încercând să şi le încălzească. Când aveam nevoie de apă, mă strecuram noaptea în apartamentele avariate, unde căzile erau pline ochi.
Pe 12 decembrie, ofiţerul veni pentru ultima oară. Îmi aduse o provizie de pâine mai mare decât de obicei şi o plapumă de puf călduroasă. Îmi spuse că
pleacă din Varşovia cu detaşamentul lui şi că nu trebuie, cu niciun chip, să-mi pierd nădejdea, fiindcă ofensiva sovietică era aşteptată dintr-o clipă în alta.
— În Varşovia?
— Da.
— Dar cum am să supravieţuiesc luptelor de stradă? l-am întrebat neliniştit.
— Dacă noi doi am supravieţuit în infernul ăsta cinci ani, replică el, e 119
limpede că Dumnezeu vrea să trăim. Mă rog, trebuie să credem asta, în orice caz.
Ne luasem deja rămas-bun şi era pe punctul să plece, când mi-a venit o idee, în ultima clipă. Îmi frământasem îndelung creierii în ce fel i-aş fi putut demonstra recunoştinţa; refuzase categoric să primească singura mea comoară, ceasul.
— Ascultă!
I-am luat mâna şi am început să vorbesc precipitat.
— Nu ţi-am spus niciodată numele – nu m-ai întrebat, dar vreau să ţi-l aminteşti. Cine ştie ce se poate întâmpla? Ai un drum lung până acasă. În caz că scap cu viaţă, am să lucrez cu siguranţă din nou la Radio Polonia. Acolo am lucrat şi înainte de război. Dacă ţi se întâmplă ceva, dacă te pot ajuta în vreun fel, aminteşte-ţi numele meu: Szpilman, Radio Polonia.
Schiţă zâmbetul lui obişnuit, pe jumătate dezaprobator, pe jumătate timid şi încurcat, dar, în situaţia de faţă, am simţit că-i făcusem o plăcere vorbindu-i despre dorinţa mea naivă de a-l ajuta.
Primele geruri năprasnice sosiră pe la mijlocul lui decembrie. Pe 13
decembrie, când am ieşit afară să caut apă, am găsit totul îngheţat. Dintr-un apartament situat aproape de intrarea din spate a clădirii, pe care focul îl cruţase, am luat un ibric şi un vas cu apă îngheţată şi m-am întors în pod. Am răzuit nişte gheaţă şi am pus-o în gură, dar nu mi-am potolit setea. Mi-a venit o altă idee: m-am băgat sub plapumă şi mi-am pus vasul cu gheaţă pe stomacul dezvelit. După o vreme, gheaţa a început să se topească, şi am avut apă. La fel am procedat în următoarele câteva zile, fiindcă temperatura a rămas sub zero grade.
A sosit Crăciunul, apoi Anul Nou 1945: sărbători petrecute pentru a şasea oară în vreme de război, de data asta cele mai grele pe care le cunoscusem.
Nu eram într-o dispoziţie festivă. Zăceam în întuneric, ascultând cum vântul aprig sfâşia acoperişul şi ulucele stricate ce atârnau pe zidurile caselor, spulberând mobila din apartamentele care nu fuseseră cu totul distruse. În intervalele dintre rafalele de vânt care vuiau printre ruine, auzeam chiţcăitul şi fojgăitul şoarecilor sau chiar al şobolanilor care mişunau de colo-colo prin mansardă. Uneori, o zbugheau peste plapuma mea, iar când adormeam îmi treceau peste faţă, zgâriindu-mă cu ghearele în goana lor. Revedeam, în minte, fiecare Crăciun de dinaintea şi din timpul războiului. La început, aveam o casă, părinţi, două surori şi un frate. Apoi, nu mai aveam o casă a noastră, dar eram împreună. Mai târziu, eram singur, dar înconjurat de alţi oameni. Iar acum eram pesemne mai singur decât oricine altcineva de pe pământ. Până şi eroul lui Defoe, Robinson Crusoe, prototipul solitarului 120
ideal, putea spera să întâlnească o altă fiinţă omenească. Crusoe se bucura la gândul că într-o bună zi s-ar fi putut întâmpla aşa ceva – asta îl ţinea în viaţă.
Dar dacă vreunul dintre oamenii aflaţi în jurul meu s-ar fi apropiat, ar fi trebuit să fug de el şi să mă ascund, înspăimântat de moarte. Trebuia să fiu singur, complet singur, dacă voiam să trăiesc.
În dimineaţa de 14 ianuarie m-au trezit nişte zgomote neobişnuite, care străbăteau din clădire şi de afară, din stradă. Maşinile veneau şi plecau, soldaţii alergau încolo şi încoace şi mi-au ajuns la ureche nişte voci agitate, nervoase. O mulţime de lucruri erau scoase din clădire, probabil pentru a fi încărcate în vehicule. În zorii zilei de 15 ianuarie, s-a auzit din nou artileria dinspre frontul de pe Vistula, până atunci tăcut. Obuzele nu atingeau partea de oraş în care mă ascundeam eu, dar temelia şi zidurile clădirii se zgâlţâiau sub eternele bubuituri, tabla de pe acoperiş intra în vibraţie, iar de pe pereţii interiori se desprindea tencuiala. Trebuie să fi fost sunetul celebrelor rachete sovietice Katiuşa, despre care auzisem atâtea înainte de rebeliune.
Bucuros şi entuziasmat cum eram, am comis ceea ce, în circumstanţele date, era o nebunie de neiertat: am băut o oală întreagă de apă.
Trei ore mai târziu, focul artileriei grele a încetat din nou, dar eram la fel de neliniştit. N-am închis un ochi în acea noapte: dacă nemţii aveau să apere ruinele Varşoviei, luptele de stradă puteau începe oricând, iar eu riscam să
fiu omorât – episod final al tuturor necazurilor mele anterioare.
Dar noaptea a trecut în linişte. În jurul orei unu, am auzit cum nemţii care mai rămăseseră au părăsit clădirea. S-a lăsat tăcerea, o tăcere cum nici Varşovia, un oraş mort în ultimele trei luni, nu mai cunoscuse vreodată. Nu mai auzeam nici măcar paşii gărzilor din afara clădirii. N-am înţeles. Mai continuau luptele?
Abia în zorii zilei următoare tăcerea a fost spartă de un zgomot puternic, de mare rezonanţă, ultimul sunet la care m-aş fi aşteptat. Nişte difuzoare montate undeva, în apropiere, transmiteau anunţuri în poloneză despre înfrângerea Germaniei şi eliberarea Varşoviei.
