Nemţii se retrăseseră fără nicio luptă.
De cum s-a luminat, m-am pregătit febril pentru prima mea expediţie în exterior. Ofiţerul meu îmi lăsase o manta militară germană, ca să nu îngheţ
când mă duceam să iau apă, şi tocmai o pusesem pe mine când am auzit paşii cadenţaţi ai gărzilor aflate din nou pe drum. Aşadar, trupele sovietice şi poloneze dăduseră iar înapoi? M-am prăbuşit pe saltea, complet demoralizat, şi am zăcut acolo până când mi-a ajuns la urechi ceva nou: glasuri de femei şi de copii, sunete pe care nu le mai auzisem de luni în şir, femei şi copii discutând calm, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Era ca în 121
timpurile de odinioară, când mamele se plimbau pur şi simplu pe stradă cu cei mici. Trebuia să văd ce se întâmplă, cu orice preţ. Incertitudinea devenea insuportabilă. Am alergat jos pe scări, am scos capul pe uşa de la intrare a clădirii abandonate şi am privit în lungul Aleii Niepodleglosci. Era o dimineaţă cenuşie, ceţoasă. La stânga mea, nu prea departe, stătea o femeie-soldat, într-o uniformă greu de recunoscut de la acea distanţă. O femeie cu o boccea în spinare se apropia din dreapta. Când a ajuns mai aproape, am îndrăznit să-i vorbesc:
— Bună ziua. Iertaţi-mă…
Am strigat-o cu glas scăzut, făcându-i un semn.
S-a holbat la mine, a scăpat bocceaua pe jos şi a luat-o la sănătoasa, ţipând ca din gură de şarpe:
— Un neamţ!
Imediat, femeia din regimentul de gardă s-a întors, m-a văzut, a dus pistolul-mitralieră la ochi şi a tras. Gloanţele s-au înfipt în zid, făcând să-mi cadă în cap aşchii de tencuială. Fără să stau pe gânduri, m-am repezit pe scări şi m-am refugiat la mansardă.
Uitându-mă pe ferestruica mea, câteva minute mai târziu, am constatat că
întreaga clădire fusese deja încercuită. I-am auzit pe soldaţi strigându-se în vreme ce coborau în pivniţă; au urmat o serie de împuşcături şi explozia câtorva grenade de mână.
De data asta, situaţia mea era absurdă. Eram pe cale să fiu împuşcat de nişte soldaţi polonezi în Varşovia eliberată, chiar în pragul libertăţii, ca urmare a unei neînţelegeri. Extrem de încordat, am început să mă întreb cum i-aş putea face să înţeleagă repede că sunt polonez, înainte de-a apuca să mă trimită pe lumea cealaltă, considerându-mă un neamţ care se ascundea de dânşii. Între timp, un alt detaşament purtând uniforme albastre se adunase în dreptul clădirii. Am aflat ulterior că era un detaşament al poliţiei feroviare, care trecea din întâmplare pe-acolo şi fusese recrutat ca să
dea o mână de ajutor soldaţilor. Aşa că acum aveam pe urmele mele două
unităţi armate.
Am început să cobor încet pe scări, strigând cât puteam de tare:
— Nu trageţi! Sunt polonez!
Curând am auzit nişte paşi grăbiţi urcând pe scări. Aplecat peste balustradă, am zărit figura unui tânăr ofiţer polonez în uniformă, cu vulturul pe şapcă. A aţintit pistolul asupra mea şi mi-a poruncit:
— Mâinile sus!
Am strigat din nou:
— Nu trageţi! Sunt polonez!
122
Locotenentul s-a făcut stacojiu de furie.
— Şi-atunci, pentru Dumnezeu, de ce nu cobori? tună el. Şi ce-i cu mantaua asta nemţească pe tine?
Abia când soldaţii s-au uitat mai bine la mine şi au evaluat situaţia în care mă aflam m-au crezut că nu sunt neamţ. Au hotărât să mă ducă la statul lor major, ca să mă spăl şi să mănânc ceva, deşi nu eram prea sigur ce-aveau de gând să facă cu mine.
Dar nu puteam pleca împreună cu ei aşa, pur şi simplu. Trebuia să-mi ţin promisiunea pe care mi-o făcusem mie însumi ca la sfârşitul regimului nazist să-l sărut pe primul polonez ieşit în cale. S-a dovedit că nu era aşa de uşor să-mi îndeplinesc dorinţa. Locotenentul s-a împotrivit îndelung propunerii mele, apărându-se cu tot felul de argumente, cu excepţia celui pe care, fiind prea cumsecade, nu se îndura să-l rostească. Abia după ce l-am sărutat a scos o oglinjoară şi-a ţinut-o în dreptul feţei mele, spunând cu un zâmbet:
— Uite, acum vezi ce mare patriot sunt!
Două săptămâni mai târziu, bine îngrijit de militari, curat şi odihnit, am ieşit fără teamă pe străzile Varşoviei, liber, pentru prima dată în aproape şase ani. Mergeam către răsărit, în direcţia Vistulei, spre Praga – fusese o suburbie săracă, îndepărtată, dar atât mai rămăsese din Varşovia, fiindcă
nemţii n-o distruseseră cu totul.
Înaintam de-a lungul unui bulevard, odinioară aglomerat şi cu un trafic intens, acum pustiu. Cât vedeai cu ochii, nicio clădire nu mai era intactă.
Trebuia să înconjur mereu munţii de moloz, iar uneori eram nevoit să-i escaladez anevoie, ca şi cum ar fi fost versanţii unui grohotiş. Picioarele mi se încurcau în movilele unde zăceau de-a valma fire încâlcite de telefon şi de la liniile de tramvai, şi bucăţi de material care decoraseră altădată
apartamentele sau folosiseră drept îmbrăcăminte unor fiinţe omeneşti moarte de mult.
Un schelet zăcea lângă zidul unei clădiri, sub o baricadă a rebelilor. Nu era mare, iar structura osoasă era delicată. Trebuie să fi fost scheletul unei fete, fiindcă pe craniu se mai zăreau încă nişte fire lungi de păr blond. Părul se descompune mai greu decât oricare altă parte a trupului. Lângă schelet se aflau o puşcă ruginită şi nişte resturi de îmbrăcăminte, în jurul braţului drept, cu o banderolă roş-albă de pe care însemnele AK2 fuseseră smulse de gloanţe.
Din surorile mele, frumoasa Regina şi tânăra, serioasa Halina, nu mai 2 Armija Krajoun/ (Armata Ţării), denumirea trupelor din rezistenţa poloneză care au organizat rebeliunea din Varşovia (Ni.)
123
rămăsese nimic, şi nicicând n-aveam să găsesc un mormânt la care să merg să mă rog pentru sufletele lor.
M-am oprit puţin, ca să-mi recapăt suflul. Am privit spre partea de nord a oraşului, unde se ridicase altădată ghetoul şi unde fuseseră ucişi jumătate de milion de evrei – nici urmă din el. Nemţii puseseră la pământ până şi zidurile caselor arse.
Mâine trebuie să încep o nouă viaţă. Cum s-o fac, când n-am în urmă decât moarte? Ce energie vitală aş putea extrage din moarte?
Mi-am urmat drumul. Rafale violente de vânt, şuierând şi urlând printre crăpăturile carbonizate ale ferestrelor, făceau să zăngănească fierăria ruginită dintre ruine. Se lăsa înserarea. Din cerul întunecat, plumburiu, începu să cadă ninsoarea.
Post-scriptum
Cam două săptămâni mai târziu, unul dintre colegii mei de la Radio Polonia, violonistul Zygmunt Lednicki, care luase parte la rebeliune, a revenit în Varşovia din pribegia lui. Ca mulţi alţii, se întorsese pe jos, vrând să ajungă în oraşul său cât mai repede cu putinţă. În drum, trecuse pe lângă
