un lagăr provizoriu pentru prizonierii de război germani. Când, mai târziu, mi-a povestit despre asta, colegul meu a adăugat imediat că-şi dezaproba purtarea din acel moment, dar că pur şi simplu nu se putuse abţine. S-a dus la gardul de sârmă ghimpată şi le-a spus nemţilor:
— Aţi pretins întotdeauna că sunteţi un popor educat, dar mie, ca muzician, mi-aţi luat tot ce-am avut – vioara!
La care un ofiţer s-a ridicat cu greutate din locul unde zăcea şi s-a îndreptat, cu paşi şovăitori, spre sârma ghimpată. Arăta jalnic, lipsit de vlagă
şi nebărbierit cum era. Aţintindu-şi asupra lui Lednicki privirea disperată, l-a întrebat:
— Îl cunoşti cumva pe domnul Szpilman?
— Da, sigur că-l cunosc.
— Sunt neamţ, şopti omul încordat, şi l-am ajutat pe Szpilman când se ascundea în podul unităţii de comando din fortăreaţa Varşoviei. Spune-i că
sunt aici. Roagă-l să mă scape. Te implor…
În acea clipă, unul dintre paznicii lagărului a venit înspre noi:
— N-ai voie să vorbeşti cu prizonierii. Te rog să pleci.
Lednicki s-a îndepărtat. Dar în clipa următoare şi-a dat seama că nu ştie numele neamţului. Aşa că s-a întors, dar paznicul deja îl îndepărtase de gard 124
pe ofiţer.
— Cum te cheamă? a strigat el.
Neamţul s-a răsucit şi a răspuns ceva, dar Lednicki n-a reuşit să înţeleagă
ce-i spusese.
Nici eu nu ştiam numele ofiţerului. Alesesem în mod intenţionat să-l ignor, pentru ca în cazul în care aş fi fost prins şi interogat, iar poliţia germană mi-ar fi cerut să declar cine-mi furnizase pâine din depozitele armatei, să nu-i spun numele sub tortură.
Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să-l regăsesc pe prizonierul german, dar n-am reuşit să dau de el. Lagărul prizonierilor de război fusese mutat, iar noul amplasament era secret militar. Dar poate că neamţul acela –
singura fiinţă umană cu uniformă germană pe care-o întâlnisem – se întorsese cu bine acasă.
Susţin uneori recitaluri în clădirea de la numărul 8, pe strada Narbutt din Varşovia, unde am cărat cărămizi şi ciment – locul unde lucra brigada evreiască: oamenii care fuseseră împuşcaţi când terminaseră apartamentele ofiţerilor germani. Ofiţerii n-au apucat să se bucure prea mult de noile lor case. Clădirea mai e încă în picioare şi adăposteşte acum o şcoală. Cânt pentru copiii polonezi care nu ştiu câtă suferinţă omenească şi spaimă
ucigătoare au bântuit prin clasele lor însorite.
Şi mă rog să nu cunoască vreodată spaima şi suferinţa asta.
Extrase din Jurnalul căpitanului
Wilm Hosenfeld
18 ianuarie 1942
Revoluţia naţional-socialistă pare şovăitoare în toate privinţele. Istoria ne relatează faptele oribile şi barbaria înspăimântătoare din timpul Revoluţiei franceze. Iar Revoluţia bolşevică a îngăduit şi ea ca nişte suboameni plini de ură, mânaţi de instincte animalice, să comită atrocităţi cumplite împotriva clasei conducătoare. Deşi putem deplânge şi condamna asemenea acţiuni din punct de vedere uman, trebuie să recunoaştem natura lor necondiţionată, neabătută şi irevocabilă. N-au fost încheiate înţelegeri, n-a existat nicio prefăcătorie, n-au fost făcute concesii. Tot ce-au realizat aceşti revoluţionari a fost îndeplinit din toată inima, cu hotărâre, independent de conştiinţă, moralitate sau tradiţie. Atât iacobinii, cât şi bolşevicii au măcelărit clasele superioare şi au lichidat familiile regale. Au rupt-o cu 125
creştinismul, căruia i-au declarat război, vrând să-l şteargă de pe faţa pământului. Au reuşit să-şi antreneze naţiunile în războaie purtate cu energie şi entuziasm – războaiele revoluţionare ale trecutului, războiul de astăzi împotriva Germaniei. Teoriile şi ideile lor înnoitoare au avut o influenţă imensă, dincolo de graniţele propriilor lor ţări.
Metodele naţional-socialiştilor sunt diferite, dar, în esenţă, şi ei urmăresc o singură idee: exterminarea şi anihilarea celor care gândesc altfel. Din când în când, unii nemţi sunt împuşcaţi, dar acest lucru este muşamalizat, ţinut departe de opinia publică. Oamenii sunt închişi în lagăre de concentrare, unde se ofilesc şi mor. Publicul nu ştie nimic despre asta. Când intenţionezi să-i arestezi pe duşmanii statului, trebuie să ai şi curajul de a-i acuza în mod deschis, în faţa comunităţii, încredinţându-i justiţiei publice.
Pe de o parte, naţional-socialiştii se aliază cu clasele conducătoare în sfera capitalului şi a industriei, menţinând principiul capitalist, pe de altă
parte propovăduiesc socialismul. Se declară în favoarea dreptului la libertatea personală şi religioasă, dar distrug bisericile creştine şi poartă o luptă secretă, clandestină împotriva lor. Vorbesc despre principiul Führer-
ului şi despre drepturile oamenilor capabili de a-şi dezvolta liber talentele, dar în realitate totul depinde de apartenenţa la Partid. Hitler pretinde că
oferă pacea mondială şi, în acelaşi timp, înarmează ţara într-un mod alarmant. Spune lumii că nu vrea să înglobeze alte naţiuni în statele germane, negându-le dreptul la propria independenţă, dar cum rămâne cu cehii, sârbii şi polonezii? Mai ales în Polonia, poate că nu era nevoie să-i fie furată unei naţiuni suveranitatea între propriile graniţe.
Şi uite-i pe naţional-socialiştii înşişi – în ce măsură trăiesc după
principiile naţional-socialiste: de pildă, ideea că binele comun stă înaintea binelui individual. Le cer oamenilor de rând să respecte acest principiu, dar n-au de gând să facă şi ei la fel. Cine dă piept cu duşmanul? Poporul, nu Partidul. Acum îi mobilizează în armată pe infirmi, în timp ce tinerii sănătoşi tun care lucrează în birourile Partidului şi în poliţie se ţin departe de front.
Din ce cauză sunt scutiţi?
Confiscă proprietăţile polonezilor şi evreilor ca să se bucure ei înşişi de ele. Acum polonezii şi evreii n-au ce mânca, trăiesc în lipsuri, îngheaţă de frig, iar naţional-socialiştii nu văd nimic rău în faptul că-şi însuşesc bunurile lor.
Varşovia, 17 aprilie 1942
Am petrecut câteva zile liniştite aici, la Institutul de Educaţie Fizică. Abia 126
dacă iau seama la război, dar nu pot fi fericit. Din când în când, mai auzim şi noi una-alta. Ştirile sunt formate din ceea ce se petrece dincolo de liniile frontului: împuşcături, accidente şi aşa mai departe. În Lietzmannstadt
[Lódź], au fost ucişi o sută de oameni – executaţi deşi erau inocenţi, s-ar putea spune –, fiindcă trei bandiţi au deschis focul asupra unor ofiţeri de poliţie. La fel s-a întâmplat la Varşovia. Faptele acestea nu trezesc teama sau teroarea, ci o hotărâre amară, furia şi un fanatism feroce. Pe podul Praga, doi tineri hitleriști l-au atacat pe un polonez şi, când acesta s-a apărat, au chemat în ajutor un poliţist german. Polonezul i-a împuşcat pe toţi trei. Un camion militar de dimensiuni mari a răsturnat pur şi simplu o trăsură în care se aflau trei persoane, în piaţa poştei. Vizitiul a fost omorât pe loc.
Maşina militară a trecut mai departe, târând după ea trăsura, care mai avea încă un pasager în ea, sub vehicul. S-au adunat o mulţime de oameni, dar maşina şi-a continuat drumul. Un neamţ a încercat s-o oprească. Atunci trăsura s-a încurcat printre roţile vehiculului, care a fost nevoit să stea pe loc. Cei din camion au coborât, au dat trăsura la o parte şi şi-au văzut de drum.
