Nu mai există acum porunci împotriva furtului, crimei sau minciunii, dacă
ele aduc atingere interesului personal. Această negare a poruncilor lui Dumnezeu lasă cale liberă manifestărilor imorale ale lăcomiei – îmbogăţirea prin mijloace necinstite –, urii, înşelăciunii, dezmăţului sexual care duce la infertilitate şi la decăderea poporului german. Dumnezeu îngăduie ca toate acestea să se petreacă, lasă ca aceste forţe să fie puternice şi permite ca atâţia nevinovaţi să piară pentru a arăta omenirii că fără El nu suntem decât nişte animale în conflict, care consideră că trebuie să se distrugă reciproc.
Nu luăm aminte la porunca divină: „Iubiţi-vă unii pe alţii.” Foarte bine, spune Dumnezeu, atunci încercaţi opusul ei, porunca diavolului: „Urâţi-vă
unii pe alţii.” Ştim povestea Potopului din Sfânta Scriptură. Din ce cauză a ajuns prima rasă umană la un asemenea sfârşit tragic? Fiindcă oamenii se lepădaseră de Dumnezeu şi au trebuit să moară, vinovaţi şi inocenţi, deopotrivă. Nu se puteau blama decât pe ei înşişi pentru pedeapsa primită.
La fel şi astăzi.
6 septembrie 1942
Un ofiţer din unitatea specială de comando, care a luat parte la turneul de scrimă, mi-a spus ce lucruri îngrozitoare a făcut unitatea respectivă în oraşul Sielce, un centru administrativ. Era atât de mâhnit şi de indignat, încât a uitat complet că ne aflam într-o companie destul de numeroasă, inclusiv un ofiţer superior din G. Sta. Po. Într-o zi, evreii au fost scoşi din ghetou şi duşi pe străzi: bărbaţi, femei şi copii. Câţiva dintre ei au fost 131
împuşcaţi în mod public în faţa nemţilor şi a populaţiei poloneze. Femeile au fost lăsate să se zvârcolească într-o baltă de sânge, în căldura verii, şi nu fi s-a dat niciun ajutor. Copiii care se ascunseseră au fost azvârliţi pe fereastră.
Apoi, mii de oameni au fost mânaţi într-un loc din apropierea gării, de unde trenurile trebuiau să fie pregătite ca să-i ducă mai departe. Au aşteptat acolo trei zile, în arşiţa verii, fără să aibă nici hrană, nici apă. Dacă cineva se ridica în picioare, era imediat împuşcat, şi asta în văzul tuturor. După care au fost îmbarcaţi: două sute de oameni înghesuiţi ca sardelele într-un vagon de vite unde, în mod normal, încăpeau doar patruzeci şi două de persoane. Ce s-a întâmplat cu ei? Nimeni nu recunoaşte c-ar şti ceva, dar faptele nu pot fi ascunse. Tot mai mulţi sunt cei care reuşesc să scape, şi povestesc lucruri cumplite. Locul se cheamă Treblinka, în partea de răsărit a teritoriului polonez aflat sub comandament german. Camioanele sunt descărcate acolo; mulţi oameni sunt deja morţi. Spaţiul respectiv e încercuit de ziduri, iar camioanele intră înăuntru înainte de a fi descărcate. Morţii sunt stivuiţi lângă calea ferată. Cei sănătoşi trebuie să îndepărteze munţi de cadavre, să
sape gropi noi şi să le astupe când s-au umplut. După care sunt şi ei împuşcaţi. Sosesc apoi alte transporturi, cu oameni care trebuie să se ocupe de cei dinaintea lor. Mii de femei şi copii sunt siliţi să se dezbrace, după care sunt duşi într-o gheretă mobilă şi gazaţi. Apoi ghereta e dusă la un puţ; un mecanism special deschide peretele lateral şi ridică podeaua, deşertând leşurile în adânc. Lucrurile astea se petrec de multă vreme. Sunt adunaţi nefericiţi din întreaga Polonie. Unii sunt ucişi pe loc, deoarece capacitatea de încărcare e limitată, dar când se adună prea mulţi sunt duşi de-acolo. Un miros greu de cadavre pluteşte în toată zona Treblinka. Confidentul meu a aflat toate astea de la un evreu care a evadat. El şi alţi şapte au reuşit să
scape, iar acum locuieşte lângă Varşovia; se pare că au mai rămas ceva evrei în oraş. I-a arătat cunoscutului meu o bancnotă de douăzeci de zloţi pe care o luase din buzunarul unui cadavru; a împăturit cu grijă bancnota, ca să
păstreze duhoarea cadavrelor şi să-i amintească mereu că trebuie să-şi răzbune fraţii.
Duminică, 14 februarie 1943
Duminica, atunci când ai răgazul să te cufunzi în gândurile tale şi poţi uita de armată şi de cerinţele ei, ies la iveală toate ideile pe care, de obicei, le ţii ascunse în subconştient. Simt foarte neliniştit în privinţa viitorului. Uitându-mă în urmă, la întreaga perioadă a războiului, pur şi simplu nu pricep cum de am fost în stare să comitem asemenea crime împotriva unor evrei lipsiţi 132
de apărare. Mă întreb adesea, cum e cu putinţă? Nu există decât o singură
explicaţie: cei care le-au putut înfăptui, care au dat ordine şi au admis ca ele să fie puse în aplicare, şi-au pierdut orice simţ al decenţei şi responsabilităţii. Sunt nişte sceleraţi, nişte egocentrici ordinari, nişte materialişti abjecţi. Când au fost săvârşite cumplitele măceluri în masă ale evreilor, vara trecută, când au pierit atâţia copii şi atâtea femei, am fost sigur că vom pierde războiul. Războiul, care odinioară ar fi putut fi justificat de necesitatea existenţei libere şi a spaţiului vital, îşi pierduse acum orice sens, degenerase într-un imens masacru inuman, negând toate valorile culturale, şi nu mai putea fi explicat poporului german; va fi condamnat fără drept de apel de naţiune, în ansamblul ei. Torturarea polonezilor arestaţi, împuşcarea prizonierilor de război, tratamentul bestial care li s-a aplicat – nici ele nu vor putea fi justificate vreodată.
16 iunie 1943
Azi-dimineaţă a venit să mă vadă un tânăr. Îl întâlnisem pe tatăl lui la Obersig. Lucrează aici, la un spital de campanie, şi a fost martor ocular la împuşcarea unui civil de către trei ofiţeri de poliţie germani. I-au cerut omului actele, şi când au descoperit că era evreu l-au dus în cadrul unei uşi şi l-au împuşcat. I-au luat haina şi-au lăsat cadavrul să zacă acolo.
Iată relatarea altui martor ocular, de astă dată evreu: „Ne aflam într-o clădire din ghetou. Am rezistat în pivniţă vreme de şapte zile. Casa ardea deasupra noastră, aşa că femeile au fugit afară, la fel şi noi, bărbaţii, iar câţiva dintre ai noştri au fost împuşcaţi. Apoi am fost duşi în Umschlagplatz şi încărcaţi în vagoane pentru vite. Fratele meu s-a otrăvit, soţiile noastre au fost transportate la Treblinka şi arse acolo. Am fost expediat într-un lagăr de muncă. Eram trataţi înfiorător, abia aveam ce mânca şi trebuia să muncim din greu.” I-a scris prietenului său, spunându-i: „Trimite-mi otravă; nu mai pot îndura toate astea. Atâţia oameni mor.”
Doamna Jait a lucrat ca servitoare în cadrul serviciilor secrete timp de un an. A văzut adeseori tratamentul cumplit aplicat evreilor care munceau acolo. Erau bătuţi cu sălbăticie. Unul dintre evrei a trebuit să petreacă o zi întreagă pe o grămadă de cărbuni, în frigul muşcător, fără haine călduroase.
Un angajat al serviciilor secrete care s-a întâmplat să treacă pe acolo l-a împuşcat, pur şi simplu. Nenumăraţi evrei au fost ucişi astfel, fără niciun motiv, prosteşte. E dincolo de orice închipuire.
Acum sunt exterminaţi ultimii locuitori evrei ai ghetoului. Un Sturmführer SS s-a lăudat cu felul în care-i împuşcă pe evreii care fug din 133
clădirile incendiate. Întregul ghetou a fost trecut prin foc.
Brutele astea cred c-o să câştigăm astfel războiul. De fapt, pierdem războiul prin înspăimântătoarea ucidere în masă a evreilor. Ne-am acoperit de o ruşine care nu poate fi ştearsă; e un blestem de care nu ne putem scutura. Nu merităm pic de milă; suntem cu toţii vinovaţi.
Mi-e ruşine să ies în oraş. Orice polonez ar fi îndreptăţit să ne scuipe.
Soldaţii germani sunt împuşcaţi zilnic. O să vină zile şi mai rele, şi n-o să
avem niciun drept să ne plângem, pentru că nu merităm altceva. Pe zi ce trece, mă simt tot mai rău.
6 iulie 1943
De ce îngăduie Dumnezeu războiul ăsta oribil, cu înfiorătoarele lui sacrificii omeneşti? Mă gândesc la cumplitele raiduri aeriene, la spaima îngrozitoare a civililor nevinovaţi, la tratamentul inuman al prizonierilor din lagărele de concentrare, la masacrarea a sute de mii de evrei de către germani. Oare e vina lui Dumnezeu? De ce nu intervine, de ce permite să se petreacă astfel de lucruri? Putem pune asemenea întrebări, dar nu vom primi niciun răspuns. Suntem atât de dornici să-i condamnăm pe alţii, în loc să ne învinuim pe noi înşine! Dumnezeu lasă să se manifeste răul pentru că
asta a fost libera opţiune a omenirii, iar acum începem să simţim povara propriilor rele şi imperfecţiuni. Când naziştii au venit la putere, n-am făcut nimic să-i oprim; ne-am trădat cele mai scumpe idealuri. Idealul libertăţii personale, democratice şi religioase.
Muncitorii s-au alăturat naziştilor, Biserica i-a susţinut şi a privit de pe margine, clasele de mijloc au fost prea laşe ca să întreprindă ceva, la fel şi intelectualii de frunte. Am încuviinţat abolirea sindicatelor, suprimarea diverselor confesiuni religioase; a dispărut libertatea de expresie din presă
sau de la radio. În cele din urmă, ne-am lăsat antrenaţi în război. Eram mulţumiţi că Germania se descurcă şi fără o reprezentare democratică, acceptând o pseudo reprezentare din partea unor oameni care nu aveau niciun cuvânt de spus cu adevărat. Nu scapi nepedepsit când îţi trădezi idealurile, iar acum noi toţi trebuie să suportăm consecinţele.
5 Decembrie 1943
Anul trecut am cunoscut înfrângere după înfrângere. Acum luptăm pe Nipru. Toată Ucraina este pierdută. Chiar dacă am rămâne cu ce mai avem în acea zonă, nu se mai pune, fireşte, problema vreunui câştig economic. Ruşii 134
sunt atât de puternici încât or să ne alunge întotdeauna de pe teritoriul lor.
A început ofensiva britanică din Italia; şi acolo cedăm poziţiile una după alta.
Oraşele germane sunt distruse unul câte unul. A venit acum rândul Berlinului, iar de pe 2 septembrie se ţin lanţ raidurile aeriene asupra Leipzigului. Războiul submarin e un eşec total. La ce se aşteaptă aceia care mai vorbesc încă de victorie? N-am reuşit să câştigăm de partea noastră
nicio ţară din cele pe care le-am ocupat. Aliaţii noştri – Bulgaria, România şi Ungaria – nu pot oferi decât sprijin local. Sunt bucuroşi dacă reuşesc să-şi rezolve problemele interne şi se aşteaptă ca puterile inamice să le atace graniţele. Nu pot face nimic pentru noi, cu excepţia ajutorului economic – de pildă, livrările de petrol românesc. În termeni militari, sprijinul lor este, practic, lipsit de orice valoare. De la răsturnarea guvernului fascist, Italia nu mai reprezintă decât un teatru de război în afara graniţelor Reichului, unde pentru moment luptele continuă.
Forţa superioară a duşmanilor noştri ne dezarmează. Oricine încearcă să
reziste e doborât. Aşa stau lucrurile – şi atunci, cum să mai credem că putem întoarce războiul în favoarea noastră?
