În Germania nimeni nu mai crede că vom câştiga războiul, dar există vreo ieşire? Acasă n-o să se declanşeze nicio revoluţie, fiindcă nimeni n-are curajul să-şi rişte viaţa ridicându-se împotriva G. Sta. Po. Şi la ce-ar ajuta s-o facă o mână de oameni? Poate că cei mai mulţi i-ar aproba, numai că
majoritatea e încătuşată. În ultimii zece ani, indivizii – ca să nu mai vorbim de populaţie, în ansamblul ei – nu au avut nicio şansă de a-şi exprima liber voinţa. Gloanţele trase de G. Sta. Po. Ar începe de îndată să şuiere. Şi nu ne putem aştepta la o lovitură a armatei. Armata e condusă în mod deliberat la pierzanie, şi orice idee de opoziţie care ar putea declanşa o mişcare de masă
este repede înăbuşită şi acolo. Aşa că trebuie să mergem până la capăt.
Întreaga noastră naţiune va trebui să plătească pentru toate fărădelegile şi crimele comise. Mulţi inocenţi trebuie sacrificaţi înainte ca sângele vărsat, pe care-l avem pe conştiinţă, să fie şters. Există o lege inexorabilă, deopotrivă în lucrurile mari ca şi în cele mărunte.
1 Ianuarie 1944
Ziarele germane relatează, pline de indignare, confiscarea de către americani a operelor de artă valoroase şi mutarea lor în sudul Italiei. Un asemenea protest la adresa delictelor comise de alte popoare este de-a dreptul absurd – ca şi cum duşmanul n-ar şti despre capodoperele pe care le-am capturat şi ni le-am însuşit din Polonia, sau despre cele pe care le-am 135
distrus în Rusia.
Chiar dacă adoptăm poziţia „are sau n-are dreptate, e ţara mea” şi acceptăm resemnaţi ceea ce-am făcut, o asemenea ipocrizie este deplasată, şi nu poate decât să ne umple de ridicol.
11 August 1944
Führerul va da un decret care prevede ca Varşovia să fie rasă de pe faţa pământului. De fapt, s-a şi început. Toate străzile eliberate în timpul răscoalei sunt incendiate. Locuitorii sunt obligaţi să părăsească oraşul, şi se îndreaptă spre vest, cu miile. Dacă ştirea despre acest decret e adevărată, îmi este limpede că am pierdut Varşovia, şi o dată cu ea Polonia şi războiul însuşi. Cedăm un loc pe care l-am ocupat vreme de cinci ani, extinzându-l şi spunând omenirii că e pradă de război. Au fost folosite aici metode monstruoase. Ne-am purtat de parcă am fi fost stăpâni şi n-aveam să mai plecăm niciodată. Trebuie să recunoaştem acum că totul e pierdut, ne distrugem propria muncă, toate lucrurile de care administraţia civilă era atât de mândră – considera că măreţele ei îndatoriri culturale aici sunt şi voia să demonstreze lumii întregi că prezenţa ei era necesară. Tactica noastră în răsărit a eşuat, şi-i ridicăm un monument final prin nimicirea Varşoviei.
Epilog
O punte între
Władysław Szpilman și
Wilm Hosenfeld
Wolf Biermann
Wolf Biermann este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi, compozitori şi eseişti germani. S-a născut la Hamburg, în 1936, într-o familie de comunişti.
Tatăl lui, evreu, muncitor pe un şantier naval şi luptător în Rezistenţă, a fost ucis la Auschwitz în 1943. În adolescenţă, Biermann a plecat în est, contra curentului de refugiaţi care se îndreptau în direcţia opusă, spre vestul Germaniei. În 1965, lucrările sale au fost interzise în Germania de Est, din pricina atacurilor la adresa guvernului, iar în 1976 Biermann a fost obligat 136
de autorităţi să emigreze în Germania Federală. Trăieşte acum la Hamburg.
Această carte nu are nevoie nici de prefaţă, nici de postfaţă; de fapt, n-are nevoie de niciun comentariu. Cu toate acestea, autorul ei, Wladysfaw Szpilman, m-a rugat să fac câteva precizări pentru cititorii săi – la o jumătate de secol după evenimentele pe care le descrie.
Şi-a scris povestea, aşa cum se prezintă ea acum, la Varşovia, imediat după război, cum s-ar spune „la cald” sau, mai exact, într-o profundă stare de şoc. Există multe cărţi în care oamenii şi-au pus pe hârtie amintirile despre Holocaust. Dar majoritatea relatărilor despre felul în care autorii lor au supravieţuit au fost scrise abia după câţiva ani – sau chiar după câteva decenii – de la evenimentele evocate. Cred că din mai multe motive evidente.
Cititorii vor observa că, deşi cartea de faţă a fost scrisă când cenuşa celui de-al doilea război mondial mai fumega încă, limbajul folosit este neaşteptat de calm. Władysław Szpilman îşi prezintă suferinţele recente cu o detaşare aproape melancolică. Îmi lasă impresia că nu şi-a revenit cu totul după
călătoria sa prin diversele cercuri ale infernului; e ca şi cum ar scrie, oarecum surprins, despre altcineva – despre ceea ce devenise el după
invadarea Poloniei de către Germania.
Cartea lui a fost publicată în Polonia în 1946, sub titlul unuia dintre capitole, Moartea unui oraş. A fost foarte curând retrasă din circulaţie de protejaţii polonezi ai lui Stalin şi nu a mai fost reeditată de atunci încoace, în Polonia sau altundeva. Pe măsură ce ţările cucerite de Armata Roşie erau tot mai ferm sugrumate de eliberatorii lor, nomenklatura din Europa de Est n-a mai putut tolera asemenea relatări autentice ale unor martori oculari; cuprindeau prea multe adevăruri dureroase despre colaboraţionismul cu naziştii al învinşilor – ruşi, polonezi, ucraineni, lituanieni şi evrei.
Chiar şi în Israel, oamenii nu voiau să audă despre asemenea lucruri.
Poate că sună ciudat, dar e de înţeles: subiectul era greu de suportat pentru toţi cei vizaţi, victime şi călăi, deopotrivă, deşi din motive diferite, fireşte.
*
Cel care ne numără orele numără.
Ce numără, spune-mi?
Numără şi iar numără…
(Paul Celan)3
Numere. Tot mai multe numere. Din cele trei milioane şi jumătate de 3 Versuri din poemul „Der uns die Stunden zăhlte", apărut în volumul Von Schwell zu Schwelle (1955). îi mulţumesc domnului Andrei Hoişie pentru această informaţie. (N.f.) 137
evrei care trăiau odinioară în Polonia, au supravieţuit perioadei naziste doar două sute patruzeci de mii. Antisemitismul era înfloritor cu mult înaintea invaziei germane. Totuşi, între trei şi patru sute de mii de polonezi şi-au riscat viaţa ca să salveze evrei. Dintre cei şaisprezece mii de arieni comemoraţi la Yad Vashem, locul central de aducere aminte din Ierusalim, o treime erau polonezi. De ce atâta precizie? Fiindcă toată lumea cunoaşte ravagiile antisemitismului tradiţional în rândul „polonezilor”, dar puţini ştiu că, în acelaşi timp, nicio altă naţie nu a ocrotit atâţia evrei de prigoana nazistă. Dacă ascundeai un evreu în Franţa, erai pedepsit cu închisoarea sau erai trimis într-un lagăr de concentrare, în Germania plăteai cu viaţa – dar în Polonia te costa viaţa întregii familii.
Mă frapează un lucru: registrul emoţional al lui Szpilman nu pare să
includă dorinţa de răzbunare. Am avut odată o discuţie cu dânsul la Varşovia; concertase în toată lumea, ca pianist, şi stătea acum, epuizat, în faţa imensului său pian, care trebuia acordat. A făcut o remarcă aproape copilărească, pe jumătate ironic, pe jumătate cât se poate de serios: „În tinereţe, am studiat pianul la Berlin, vreme de doi ani. Pur şi simplu nu-i pot înţelege pe nemţi… erau atât de muzicali!”
Această carte zugrăveşte viaţa ghetoului din Varşovia într-un amplu tablou. Władysław Szpilman o descrie în aşa fel încât ajungem la o cunoaştere mai profundă a unor lucruri pe care doar le bănuiam: închisorile, ghetourile şi lagărele de concentrare, cu barăcile, turnurile de pază şi camerele lor de gazare, nu sunt menite să înnobileze caracterul. Foamea nu conferă o strălucire interioară. Mai direct spus: un ticălos tot ticălos rămâne şi în spatele sârmei ghimpate. Dar o asemenea abordare simplistă nu e valabilă întotdeauna. Escroci de cea mai joasă speţă şi numeroşi vagabonzi recunoscuţi ca atare s-au dovedit mai curajoşi şi mai utili în ghetou sau în lagărul de concentrare decât mulţi oameni educaţi şi respectabili din clasa de mijloc.
Uneori, Władysław Szpilman descrie Holocaustul în pagini de proză
adevărată, la fel de dense ca poezia. Mă gândesc la scena din Umschlagplatz, când Szpilman era deja sortit pieirii, selectat pentru transportul spre un viitor incert, pe care mai toată lumea îl percepea a fi moarte sigură. Autorul, părinţii săi, fratele şi surorile sale împart o caramelă tăiată în şase bucăţi, ultima lor masă împreună. Şi-mi amintesc nerăbdarea dentistului, în timp ce aşteptau trenul morţii: „Este o ruşine pentru noi toţi! Ne lăsăm duşi la moarte ca vitele la abator! Dacă i-am fi atacat pe nemţi – noi, o jumătate de milion –, ne-am fi putut elibera din ghetou sau măcar am fi murit onorabil, nu ca o pată pe obrazul istoriei!”; şi răspunsul pe care i-l dă tatăl lui 138
Szpilman: „Uite, nu suntem eroi! Suntem nişte oameni cât se poate de obişnuiţi, şi de asta riscăm să ne punem speranţa în acele zece la sută şanse de supravieţuire.” Aşa cum se întâmplă uneori în tragedia adevărată, atât dentistul, cât şi tatăl lui Szpilman aveau dreptate. Evreii au dezbătut între ei problema insolubilă privind rezistenţa pe care ar fi trebuit s-o opună
nemţilor – au întors-o pe toate feţele de o mie de ori, iar şi iar, şi la fel vor face şi generaţiile viitoare. Îmi vine în minte o consideraţie de ordin mai practic: cum ar fi putut toţi oamenii ăştia, civili, femei şi copii, bătrâni abandonaţi de Dumnezeu şi de lume, lihniţi de foame şi bolnavi, cum ar fi putut ei să se apere în faţa unei asemenea maşini de exterminare perfecte?
