Îi trecuse oare prin minte că sunetul pianului avea să-i atragă instantaneu pe toţi SS-iştii din vecinătate? M-am uitat întrebător la el, fără să mă urnesc din loc. Îmi simţi pesemne spaima, fiindcă adăugă, încercând să mă
liniştească:
— E-n regulă, poţi cânta. Dacă vine cineva, te ascunzi în dulap şi-am să
spun că încercam instrumentul.
Când am pus degetele pe clape, mi-au tremurat. Aşadar, de astă dată
trebuia să-mi răscumpăr viaţa cântând la pian! Nu mai exersasem de doi ani şi jumătate, degetele îmi erau anchilozate, acoperite cu un strat gros de murdărie, iar unghiile nu mi le mai tăiasem de când izbucnise incendiul în clădirea unde mă ascundeam. Mai mult, pianul se afla într-o cameră fără
sticlă la ferestre, aşa încât ciocănelele erau umflate din pricina igrasiei şi opuneau rezistenţă când apăsam pe clape.
Am cântat Nocturna în de diez minor de Chopin. Sunetul fragil şi subţirel al corzilor dezacordate umplea apartamentul gol şi casa scărilor, plutea deasupra ruinelor vilei de vizavi şi se întorcea ca un ecou mut, melancolic.
Când am isprăvit, tăcerea păru mai sumbră şi mai stranie decât înainte.
Undeva, pe stradă, mieună o pisică. Am auzit o împuşcătură jos, în afara clădirii – un zgomot tipic german, strident, penetrant.
Ofiţerul mă privi fără să scoată o vorbă. După o vreme, oftă şi murmură:
— N-ar trebui să stai totuşi aici. Am să te duc în afara oraşului, într-un sat. Ai să fii în siguranţă acolo.
Am clătinat din cap.
— Nu pot părăsi locul ăsta, am spus hotărât.
Abia atunci păru să înţeleagă adevăratul motiv pentru care mă
ascundeam printre ruine. Tresări nervos.
— Eşti evreu? întrebă el.
— Da.
Stătuse cu mâinile încrucişate la piept; acum le desfăcu şi se aşeză în 117
fotoliul de lângă pian, ca şi cum această descoperire ar fi necesitat o meditaţie îndelungată.
— Da, bine, murmură el, în acest caz, într-adevăr, nu poţi pleca.
O vreme păru să cadă adânc pe gânduri, apoi se întoarse spre mine şi-mi puse o altă întrebare:
— Unde te ascunzi?
— La mansardă.
— Arată-mi cum e acolo.
Am mers la ultimul etaj. Inspectă mansarda cu un ochi atent şi expert.
Procedând astfel, descoperi ceva ce nu observasem mai devreme: un soi de nivel suplimentar, deasupra ei, un pod din scânduri, sub dolia acoperişului, exact deasupra intrării în mansardă. La prima vedere, aproape că nici nu-l remarcai, fiindcă încăperea era foarte slab luminată. Ofiţerul îmi spuse că
acolo credea el c-ar trebui să mă ascund, şi mă ajută să caut o scară în apartamentele de la etajele inferioare. După ce mă suiam în pod, trebuia doar să trag scara după mine.
Am discutat împreună planul şi l-am pus în aplicare. Mă întrebă apoi dacă
aveam ce mânca.
— Nu, am răspuns eu.
La urma urmei, mă luase prin surprindere tocmai când încercam să fac rost de provizii.
— Ei, nu-i nimic, adăugă el repede, de parcă s-ar fi jenat de apariţia lui neaşteptată. Am să-ţi aduc eu ceva de mâncare.
Abia atunci am îndrăznit să pun şi eu o întrebare. Pur şi simplu nu m-am mai putut abţine.
— Sunteţi neamţ?
Roşi şi aproape că-şi strigă răspunsul, pradă unei mari agitaţii, ca şi cum întrebarea mea ar fi fost o insultă.
— Da, sunt neamţ! Şi mi-e ruşine de asta, după tot ce s-a întâmplat.
Brusc, îmi strânse mâna şi plecă.
Reapăru după trei zile. Era seară şi întuneric beznă, când am auzit un fluierat sub podul unde mă aflam.
— Hei, eşti acolo?
