Muştele roiau peste leşurile din drum. Nu departe, la colţul străzii Filtrowa, se afla o clădire ai cărei locatari nu fuseseră azvârliţi afară din casă. Duceau o viaţă extraordinar de normală, stând pe terasă şi bându-şi ceaiul. Un detaşament de soldaţi din armata lui Vlasov, comandaţi de SS-işti, a apărut de pe strada 6 August. Adunau cadavrele din drum, făceau din ele o movilă, turnau benzină şi le dădeau foc. La un moment dat, am auzit paşi îndreptându-se în direcţia mea, pe coridorul spitalului. Am coborât de pe pervazul ferestrei şi m-am ascuns în spatele unei lăzi. Un SS-ist a intrat în camera unde mă aflam, a privit în jur şi a ieşit. M-am grăbit spre coridor, m-am dus la scară, am suit repede pe ea şi m-am ascuns în debara. La scurt timp după aceea un detaşament întreg a intrat în clădirea spitalului, verificând toate încăperile, una câte una. Nu mi-au găsit ascunzătoarea, deşi i-am auzit râzând, cântând încetişor, ca pentru sine, fluierând şi punând întrebarea vitală:
— Ne-am uitat deci peste tot?
Două zile mai târziu – şi cinci zile de când nu mai mâncasem nimic – am pornit iar în căutare de hrană şi apă. În clădire nu era apă curentă, numai nişte găleţi, folositoare în caz de incendiu. Apa din ele era acoperită cu o peliculă irizată, plină de muşte, gâze şi păianjeni morţi. Am băut totuşi cu poftă din ea, dar a trebuit curând să mă opresc, fiindcă era puturoasă şi n-aveam cum evita să înghit insecte moarte. Pe urmă am găsit câteva firimituri de pâine în atelierul de tâmplărie. Erau râncede, prăfuite şi acoperite cu excremente de şoareci, dar pentru mine reprezentau o adevărată comoară.
Dulgherului ştirb care le-a lăsat să cadă nu i-ar fi trecut prin minte că-mi salva astfel viaţa.
Pe 10 august, nemţii i-au dat afară pe locatarii din vila de la colţul străzii Filtrowa, printre ţipete şi împuşcături. Rămăsesem singur în partea asta de oraş. SS-iştii vizitau din ce în ce mai des clădirea unde mă ascundeam. Câtă
vreme mai puteam supravieţui în condiţiile astea? O săptămână? Două
săptămâni? Sinuciderea avea să fie atunci, din nou, unica soluţie; de astă
dată, singurul meu mijloc de sinucidere era o lamă de ras. Trebuia să-mi tai venele. Am găsit într-una din camere puţin orz şi l-am fiert pe soba din atelierul de tâmplărie, în care am făcut foc noaptea; am avut astfel ce să
mănânc încă vreo câteva zile.
Pe 30 august, am decis să mă întorc la ruinele clădirii de vizavi; focul 108
părea acum să se fi stins. Am luat cu mine din spital un ulcior de apă şi am traversat pe furiş strada la ora unu noaptea. La început, m-am gândit să
cobor în pivniţă, dar combustibilul de acolo, cocs şi cărbune, încă mai fumega, fiindcă nemţii continuaseră să-i dea foc, aşa că m-am ascuns printre ruinele unui apartament de la etajul al treilea. Cada era plină ochi cu apă: apă murdară, dar apă. Focul ocolise cămara şi am găsit acolo o pungă cu pesmeţi.
După o săptămână, cuprins de o presimţire sinistră, mi-am schimbat din nou ascunzătoarea şi m-am mutat în pod sau, mai degrabă, printre scândurile lui goale, căci acoperişul de deasupra se prăbuşise, mistuit de flăcări. În aceeaşi zi, nişte ucraineni au intrat de trei ori în clădire, în căutare de pradă prin părţile încă intacte ale apartamentelor. Când au plecat, m-am înapoiat în apartamentul unde mă ascunsesem în ultima săptămână. Focul nu cruţase nimic, în afara sobei acoperite cu plăci de ceramică, iar ucrainenii sfărâmaseră soba, placă după placă, sperând pesemne să găsească aur.
În dimineaţa următoare, toată Aleja Niepodległości a fost înconjurată de soldaţi. Oameni cu boccele în spinare, femei cu copii agăţaţi de poala lor erau împinşi în acest cordon. SS-iştii şi ucrainenii scoteau în faţă o mulţime de bărbaţi şi-i ucideau în văzul tuturor, fără niciun motiv, aşa cum făcuseră
şi în ghetou, pe vremea când acesta mai exista. Oare rebeliunea se încheiase cu înfrângerea noastră?
Nu: în fiecare zi, bombardamente masive sfâşiau din nou aerul, scoţând un sunet ca musca-de-cal – sau, pentru mine, aflat în apropierea lor, ca atunci când întorci nişte ceasornice vechi şi ruginite –, iar apoi puteau fi auzite şiruri de explozii puternice, venind ritmic dinspre centrul oraşului.
Mai târziu, pe 18 septembrie, escadrile de avioane au zburat peste oraş, paraşutându-le rebelilor întăriri – nu ştiu dacă era vorba de oameni sau de materiale de război. Apoi aviaţia a bombardat zone ale Varşoviei aflate sub control german şi a continuat să arunce paraşute deasupra centrului oraşului în timpul nopţii. Totodată, focurile de artilerie dinspre răsărit s-au intensificat.
Abia pe 5 octombrie grupurile de rebeli au început să fie scoase din oraş, înconjurate de oameni ai Wehrmacht-ului. Unii erau în uniformă, alţii aveau doar banderolele alb-roşii prinse de mânecă. Formau un curios contrast cu detaşamentele de nemţi care îi escortau, îmbrăcaţi în uniforme impecabile, bine hrăniţi şi încrezători în forţele lor, bătându-şi joc de eşecul rebeliunii, în vreme ce îşi filmau şi fotografiau noii prizonieri. Rebelii, pe de altă parte, erau slabi, murdari, jerpeliţi şi nu se puteau ţine pe picioare decât cu mare greutate. Nu-i luau în seamă pe germani, ignorându-i cu desăvârşire, de 109
parcă ar fi ales de bunăvoie să mărşăluiască de-a lungul Aleii Niepodległości.
Păstrau disciplina, sprijinindu-i pe cei care abia mergeau, fără să arunce măcar o privire înspre ruine, cu ochii aţintiţi drept înainte. Deşi aveau o înfăţişare jalnică alături de învingătorii lor, simţeai că nu ei pierduseră
bătălia.
După aceea, exodul populaţiei civile care se mai afla în oraş a durat încă
opt zile, grupurile fiind din ce în ce mai mici. Era ca şuvoiul de sânge care se scurge din trupul cuiva ucis, la început ţâşnind cu putere, apoi tot mai slab.
Ultimii oameni au părăsit oraşul pe 14 octombrie. Soarele apusese de mult când un mic grup de mocăiţi, escortaţi de SS-işti care-i zoreau, a trecut pe lângă clădirea unde mă ascundeam eu. M-am aplecat peste fereastra arsă de foc şi am privit siluetele care se grăbeau, încovoiate sub greutatea boccelelor, până când le-a înghiţit întunericul.
Eram acum singur, având drept provizii o infimă cantitate de pesmeţi pe fundul pungii şi câteva căzi cu apă murdară. Cât mai puteam să rezist în condiţiile astea, având în vedere toamna care venea, cu zilele ei mai scurte şi ameninţarea apropiatei ierni?
17
Viaţă contra votcă
Eram singur: singur nu doar într-o clădire sau într-un cartier, ci singur în tot oraşul care, cu numai două luni în urmă, avusese o populaţie de un milion şi jumătate de oameni şi era unul dintre cele mai bogate din Europa.
Acum nu mai rămăseseră din el decât coşurile clădirilor arse, aţintite spre cer, şi câteva ziduri cruţate de bombardamente: un oraş de moloz şi cenuşă
sub care zăceau îngropate cultura seculară a poporului meu şi trupurile a sute de mii de victime ucise, putrezind în căldura ultimelor zile de toamnă şi umplând aerul cu o duhoare insuportabilă.
Oamenii se aventurau printre dărâmături doar în timpul zilei; vagabonzii din afara oraşului se furişau cu lopeţile pe umăr, scotocind prin pivniţe după
pradă. Unul dintre ei a ales casa ruinată în care mă aflam. Nu trebuia să dea de mine aici; nimeni nu trebuia să ştie de prezenţa mea. Când ajunse în capul scărilor şi se afla la doar două etaje distanţă de mine, am răcnit cu o voce sălbatică, ameninţătoare:
— Ce se petrece acolo? Afară! Rrraus! S-a retras ca un şobolan speriat: ultimul dintre ticăloşi, înspăimântat de vocea ultimului prăpădit rămas în 110
viaţă aici.
Spre sfârşitul lui octombrie, mă uitam în stradă din podul meu şi am văzut cum nemţii adună una din haitele astea de hiene. Hoţii încercară să-şi salveze pielea.
I-am auzit repetând întruna: „Din Pruszków, din Pruszków”, ziceau ei, arătând spre vest. Soldaţii îi puseră pe patru dintre ei la zid şi-i împuşcară
cu revolverele, în ciuda rugăminţilor lor jalnice de a-i lăsa în viaţă. Celorlalţi le ordonară să sape o groapă în grădina uneia dintre case, să îngroape acolo cadavrele şi s-o ia din loc. După această întâmplare, până şi hoţii se ţineau departe de zona noastră de oraş. Eram acum singura făptură vie de aici.
Se apropia prima zi a lui noiembrie şi începea să fie frig, în special noaptea. Ca să nu înnebunesc în izolarea mea, am decis să duc o viaţă cât mai disciplinată. Mai aveam ceasul meu de dinaintea războiului, un Omega la care ţineam ca la ochii din cap, precum şi stiloul. Erau singura mea avere.
Întorceam conştiincios ceasul şi-mi făceam pe baza lui un program. Zăceam nemişcat cât era ziua de lungă, ca să-mi conserv puţina forţă pe care o mai aveam, întinzând mâna doar o dată, cam pe la prânz, ca să mai prind puteri cu un pesmet şi o cană cu apă porţionată cu economie. De dimineaţa devreme până când luam masa asta, stând cu ochii închişi, recapitulam în gând toate compoziţiile pe care le cântasem vreodată, măsură după măsură.
Mai târziu, acest curs mental recapitulativ s-a dovedit a fi fost util; când m-am întors la muncă, îmi ştiam repertoriul aproape în întregime pe de rost, ca şi cum aş fi exersat pe toată durata războiului. Apoi, de la masa de prânz până la apusul soarelui, treceam sistematic prin toate cărţile citite, repetându-mi în minte vocabularul englez, îmi predam lecţii de engleză, îmi puneam întrebări şi încercam să răspund la ele corect şi detaliat.
