— Caută mai la fund!
De astă dată, am scos o mână de făină de ovăz. Mă aşteptam să mă
lovească dintr-o clipă în alta, fiindcă-l minţisem. De fapt, asta şi speram să se întâmple; i-ar fi mutat gândul de la sac. Totuşi, nu mi-a dat nici măcar o palmă. S-a răsucit pe călcâie şi a plecat. Năvăli însă imediat înapoi, ca şi cum s-ar fi aşteptat să mă prindă comiţând o nouă infracţiune. Stăteam în mijlocul magaziei, încercând să-mi revin din spaima prin care trecusem. A trebuit să mă adun. Abia când am auzit paşii lui Young răsunând tot mai slab pe coridor, până s-au pierdut cu totul, m-am repezit să golesc sacii, ascunzând muniţia sub o grămadă de var care fusese deşertată într-un colţ
al depozitului. În acea seară, când ne-am apropiat de ghetou, am aruncat ca de obicei peste zid noua provizie de gloanţe şi grenade de mână. Scăpasem de ele!
Pe 14 ianuarie, într-o vineri, furioşi din pricina înfrângerilor suferite în prima linie a frontului şi iritaţi de bucuria evidentă a polonezilor, nemţii au reînceput vânătoarea de oameni. Acum, vânătoarea s-a extins asupra întregii Varşovii. Trei zile la rând nu s-au mai oprit. În fiecare zi, când plecam la lucru şi când ne întorceam în ghetou, vedeam oameni urmăriţi şi capturaţi pe străzi. Convoaie de camioane ale poliţiei, încărcate cu prizonieri, se îndreptau spre puşcărie şi reveneau goale, gata să adune o nouă serie de viitori deţinuţi în lagărele de concentrare. O seamă de arieni s-au refugiat în ghetou, în acele zile grele s-a înregistrat un nou paradox al perioadei de ocupaţie: banderola cu Steaua lui David, odinioară unul dintre simbolurile cele mai ameninţătoare, a devenit o formă de protecţie peste noapte, fiindcă nu evreii erau cei hăituiţi acum.
81
După două zile însă, ne-a venit şi nouă rândul. Luni dimineaţă, când am părăsit clădirea, n-am mai regăsit în drum tot grupul nostru, ci numai câţiva muncitori, consideraţi, de bună seamă, indispensabili. Ca „administrator al depozitului”, mă număram printre ei. Am pornit, escortaţi de doi poliţişti, către poarta ghetoului. De obicei, era păzită doar de ofiţerii poliţiei evreieşti, dar în acea zi o întreagă unitate a poliţiei germane controla atent documentele tuturor celor care plecau din ghetou la muncă. Un băieţaş de vreo zece ani veni alergând de-a lungul trotuarului. Era foarte palid şi atât de speriat, încât a uitat să-şi scoată şapca în faţa unui poliţist german care se îndrepta spre el. Neamţul se opri, scoase revolverul fără nicio vorbă, îl puse la tâmpla băiatului şi trase. Copilul se prăbuşi la pământ, cu braţele fluturându-i prin aer, apoi rămase nemişcat şi muri. Calm, poliţistul îşi puse revolverul în toc şi-şi continuă drumul. M-am uitat la el: n-avea trăsături deosebit de aspre şi nici nu părea furios. Era un bărbat normal, flegmatic, care-şi îndeplinise una dintre numeroasele îndatoriri zilnice mărunte, uitând-o apoi pe loc, fiindcă îl aşteptau alte treburi, mult mai importante.
Ne aflam deja în zona ariană, când am auzit împuşcături în spatele nostru.
Veneau dinspre celelalte grupuri de muncitori evrei, asediate în ghetou şi replicând, pentru prima dată, cu focuri de armă terorii germane.
Ne-am văzut abătuţi de drum, întrebându-ne cu toţii ce-avea să se întâmple acum în ghetou. Nu încăpea nicio îndoială că începuse o nouă fază
a lichidării lui. Micul Prózański mergea alături de mine, neliniştit la gândul că părinţii lui rămăseseră în camera noastră şi întrebându-se dacă vor reuşi să se ascundă undeva la timp ca să scape de strămutare. Cât despre mine, eram frământat de propriile mele griji, de o factură foarte specială: îmi lăsasem stiloul şi ceasul, singura mea avere, pe masa din cameră. În caz că
reuşeam să fug, plănuisem să le vând şi să trăiesc câteva zile din banii obţinuţi astfel, suficienţi până să găsesc, cu ajutorul prietenilor mei, pe cineva care să mă ascundă.
În acea seară, nu ne-am întors în ghetou; am fost încartiruiţi provizoriu pe strada Narbutt. Abia mai târziu am aflat ce se petrecuse în spatele zidurilor, unde oamenii s-au apărat cum au putut mai bine înainte de-a fi scoşi din locuinţele lor şi trimişi la moarte. S-au ascuns în locuri pregătite din vreme, iar femeile au turnat apă pe casa scărilor, ca să îngheţe şi să
îngreuneze accesul nemţilor la etajele superioare. Unele clădiri erau pur şi simplu baricadate, iar locatarii au schimbat focuri de armă cu SS-iştii, hotărâţi să moară mai degrabă luptând decât să piară în camerele de gazare.
Nemţii îi evacuaseră pe pacienţii din spitalul evreiesc aşa cum erau, în lenjerie de corp, îl încărcaseră în camioane cu remorcă pe un ger de crăpau 82
pietrele şi-i duseseră la Treblinka. Dar, datorită acestei prime manifestări a rezistenţei evreieşti, nemţii nu puseseră mâna decât pe cinci mii de persoane în decursul a cinci zile, în loc de zece mii, cum avuseseră în plan.
În a cincea seară, Trosc-Pleosc ne informă că acţiunea de „curăţare a ghetoului de elementele parazite” se încheiase şi că ne puteam întoarce acolo. Inimile ne băteau mai-mai să ne spargă pieptul. Străzile ghetoului ofereau o privelişte cutremurătoare. Trotuarele erau acoperite de sticla de la geamurile sparte. Penele din pernele sfâşiate astupau canalele de scurgere. Erau pene peste tot; fiecare pală de vânt ridica nori groşi, învolburând aerul ca o ninsoare deasă inversă, care se înălţa de la pământ la cer. La fiecare pas, vedeam trupurile celor ucişi. Domnea o asemenea tăcere pretutindeni, încât ecoul paşilor noştri ni se întorcea din pereţii caselor, de parcă am fi trecut printr-un defileu stâncos, în munţi. N-am mai găsit pe nimeni în cameră, dar nu fusese prădată. Toate erau exact aşa cum le lăsaseră părinţii lui Prózański, reţinuţi pentru transport. Paturile de scânduri nu erau încă strânse după ultima noapte pe care-o petrecuseră aici, şi pe plita de gătit, rece, se afla o cană cu puţină cafea pe care n-apucaseră s-o termine. Stiloul şi ceasul meu erau pe masă, unde le lăsasem.
Trebuia să acţionez acum energic şi rapid. Următoarea operaţiune de strămutare urma să aibă loc probabil foarte curând, şi de astă dată m-aş fi putut afla printre cei trecuţi pe lista evacuaţilor. Prin intermediul lui Majorek, am luat legătura cu nişte prieteni, o tânără pereche de artişti.
Andrzej Bogucki era actor, iar soţia lui – o cântăreaţă care îşi interpreta rolurile sub numele de domnişoară, Janina Godlewska. Într-o zi, Majorek mi-a spus că aveau să vină pe la ora şase seara. În clipa în care muncitorii arieni au plecat acasă, am profitat să mă strecor pe poartă afară. Mă aşteptau amândoi acolo. Am schimbat câteva cuvinte, le-am înmânat compoziţiile mele, stiloul şi ceasul, tot ce voiam să iau cu mine. Scosesem deja lucrurile astea din ghetou şi le ascunsesem în magazie. Ne-am înţeles ca Bogucki să
vină după mine sâmbătă, la ora cinci, când un general SS urma să inspecteze clădirea. Contam pe agitaţia pe care avea s-o provoace sosirea lui, ca să pot ieşi mai uşor.
În ghetou, atmosfera devenise tot mai tensionată şi apăsătoare. Plutea în aer ceva rău prevestitor. Comandantul poliţiei evreieşti, colonelul Szerynski, s-a sinucis. Trebuie să fi primit nişte veşti tare proaste dacă până şi el, mai apropiat decât oricine altcineva de nemţi, omul de care aveau o imperioasă
nevoie şi care ar fi fost ultimul strămutat, nu mai găsise o altă soluţie decât moartea. În fiecare zi când ieşeam la muncă, se amestecau printre noi şi alţi evrei, încercând să scape în zona ariană a zidului. Nu reuşeau întotdeauna.
83
Erau aşteptaţi de spioni, agenţi plătiţi sau voluntari, pândind pe vreo străduţă laterală şi atacându-i apoi pe fugari, silindu-i să le dea banii şi bijuteriile şi ameninţându-i că, dacă nu se supun, îi predau nemţilor.
Adeseori îi dădeau pe mâna lor chiar şi după ce-i deposedau de bunuri.
84
85
86
87
88
În acea sâmbătă, mi-a tremurat inima în mine începând de dimineaţă.
Oare avea să meargă? Orice pas greşit însemna moarte instantanee. După-amiază, generalul a apărut, la momentul stabilit, să-şi facă inspecţia. O
vreme, SS-iştii, ocupaţi până peste cap, şi-au luat gândul de la noi. Pe la ora cinci, muncitorii arieni au încetat lucrul pentru acea zi. Mi-am pus paltonul, mi-am scos – pentru prima dată în trei ani - banderola cu steaua albastră şi m-am strecurat pe poartă alături de ei.
Bogucki mă aştepta la colţul străzii Wiśniowa. Însemna că, până în acea clipă, totul se petrecuse conform planului. Când m-a văzut, s-a îndepărtat repede. Mergeam la câţiva paşi în urma lui, cu gulerul paltonului ridicat, încercând să nu-l pierd din ochi în întuneric. Străzile erau pustii şi foarte slab luminate, conform regulamentelor în vigoare de la începerea războiului.
Trebuia doar să am grijă să nu mă întâlnesc cu vreun neamţ în lumina unui felinar, unde ar fi putut să-mi vadă faţa. Am apucat-o pe drumul cel mai scurt, grăbind pasul, dar mie tot mi se părea fără capăt. În sfârşit, ne-am atins ţinta călătoriei – strada Noakowski, numărul 10 –, unde urma să mă
ascund la etajul cinci, în atelierul unui artist, încăpere aflată la dispoziţia lui Piotr Perkowski, unul dintre liderii muzicienilor care conspirau la acea vreme împotriva nemţilor. Am urcat iute scările, câte trei deodată. Janina Godlewska ne aştepta în studio; părea nervoasă şi speriată. Văzându-ne, a scos un oftat de uşurare.
