Între timp, Halina stătea lângă radio, încercând să prindă Londra; voia să
aibă confirmarea ştirilor direct de la sursă.
Surorile mele erau persoanele cele mai echilibrate din familie. Oare cu cine semănau? Dacă semănau cu cineva, apoi aceea trebuie să fi fost mama, dar chiar şi ea părea o persoană emotivă în comparaţie cu Regina şi Halina.
Patru ore mai târziu, Franţa declara război Germaniei. În acea după-amiază, tata a insistat să meargă la demonstraţia din faţa clădirii ambasadei engleze. Mama nu era prea încântată de ideea asta, dar el era hotărât să se ducă. S-a întors într-o stare de exaltare, cu hainele răvăşite din pricina înghesuielii. Îi văzuse pe ministrul nostru de externe şi pe ambasadorii englez şi francez, ovaţionase şi cântase alături de ceilalţi, dar apoi, brusc, mulţimii i s-a cerut să se disperseze cât mai repede, fiindcă exista pericolul unui atac aerian. Oamenii s-au retras îmbulzindu-se, şi puţin a lipsit ca tata să nu fie sufocat. Cu toate astea, era fericit şi bine dispus.
Din păcate, bucuria noastră n-a durat prea mult. Comunicatele de pe front erau tot mai alarmante. La 7 septembrie, puţin înaintea zorilor, s-a auzit o bătaie puternică în uşa apartamentului nostru. Era vecinul de vizavi, un doctor, purtând cizme înalte, militare, o haină de vânătoare, o şapcă sport şi cărând în spate un rucsac. Cu toate că se grăbea, s-a gândit că e de datoria lui să ne anunţe că nemţii înaintau spre Varşovia, guvernul se mutase la Lublin, şi toţi bărbaţii valizi urmau să părăsească oraşul şi să meargă de cealaltă
parte a Vistulei, unde avea să fie construită o nouă linie de apărare.
La început, niciunul din noi nu i-a dat crezare. Am hotărât să-i întreb pe ceilalţi vecini. Henryk a dat drumul la radio, dar nu se auzi nimic: postul nu mai emitea.
N-am găsit prea mulţi vecini. Unele apartamente erau încuiate, iar în altele femeile împachetau pentru soţii şi fraţii lor, plângând şi pregătindu-se pentru ce e mai rău. Nu încăpea îndoială, doctorul spusese adevărul.
M-am decis repede să rămân. N-avea niciun rost să rătăcesc încolo şi-ncoace în afara oraşului; dacă tot trebuia să mor, preferam să mor acasă. Şi, la urma urmei, cineva trebuia să aibă grijă de mama şi de surorile mele, dacă
tata şi fratele meu plecau. Când am discutat însă cu toţii, am descoperit că şi ei hotărâseră să stea pe loc.
Cu toate astea, invocând sentimentul datoriei, mama stărui să plecăm din oraş. Ne privi pe rând, cu ochii măriţi de teamă, aducând noi argumente în 19
favoarea plecării din Varşovia. Totuşi, când am repetat că rămânem, în ochii ei frumoşi, expresivi, au licărit instinctiv uşurarea şi bucuria: orice s-ar fi întâmplat, era mai bine să fim împreună.
Am aşteptat până s-a făcut ora opt, apoi am ieşit din casă; oraşul era de nerecunoscut. Cum se putea ca înfăţişarea lui să se schimbe total în numai câteva ore?
Toate prăvăliile erau închise. Nu circulau tramvaie, numai maşini, pline ochi şi îndreptându-se în viteză spre aceeaşi destinaţie – podurile de peste Vistula. Un detaşament de soldaţi mărşăluia pe strada Marszalkowska.
Mergeau ţanţoşi şi cântau, dar se vedea că disciplina nu-i preocupa deloc: purtau chipiurile în cele mai diferite poziţii, îşi ţineau carabinele după bunul plac şi nu mergeau în cadenţă. Înfăţişarea lor sugera că porniseră la luptă
din proprie iniţiativă, ca să spunem aşa, şi încetaseră de multă vreme să fie parte a unei maşinării precise, care funcţionează perfect, cum e armata.
Două femei tinere, aflate pe trotuar, aruncară spre ei flori roz de ochiul-boului, strigând isteric din când în când nu se ştie ce. Nimeni nu le dădea atenţie. Oamenii se grăbeau şi era limpede că toţi îşi puseseră în gând să
treacă Vistula; mai aveau câteva treburi importante, pe care erau nerăbdători să le termine înainte ca nemţii să atace.
Şi oamenii arătau altfel decât cu o seară înainte. Ce oraş elegant era Varşovia! Unde dispăruseră doamnele şi domnii îmbrăcaţi de parcă ar fi coborât direct dintr-o revistă de modă? Cei care alergau astăzi cu paşi mărunţi şi repezi în toate direcţiile păreau deghizaţi în vânători şi turişti.
Purtau cizme înalte, bocanci şi pantaloni de schi, bretele, basmale, şi cărau boccele, rucsaci şi bastoane. Nu-şi dăduseră silinţa să-şi compună o înfăţişare civilizată; se îmbrăcaseră în grabă cu ce se nimerise.
Străzile, atât de curate ieri, erau acum pline de gunoaie şi mizerie. Alţi soldaţi stăteau, în picioare sau culcaţi, pe străduţele laterale, pe marginea trotuarului, în drum: veniseră direct de pe front, iar feţele, comportarea şi gesturile lor trădau o mare extenuare şi deznădejde. De fapt, încercau să-şi sublinieze descurajarea, aşa încât privitorii să ştie că motivul pentru care se aflau aici, şi nu pe front, era că n-avea rost să fii pe front. Nu merita. Grupuri mici de oameni îşi comunicau unii altora bruma de ştiri din zonele de luptă, adunate de la soldaţi. Toate erau proaste.
M-am uitat instinctiv în jur după megafoane. Le-or fi dat jos oare? Nu, erau la locurile lor, dar amuţiseră.
Am iuţit pasul spre studioul de radio. De ce nu mai transmiteau anunţuri?
De ce nu încerca nimeni să-i îmbărbăteze pe oameni şi să oprească exodul ăsta în masă? Dar clădirea fusese închisă. Conducerea plecase din oraş, nu 20
mai rămăseseră decât casierii, care plăteau precipitat funcţionarilor studioului şi artiştilor salariul pe trei luni, în loc de preaviz.
— Ce-o să ne facem acum?
L-am apucat de braţ pe unul dintre administratorii mai în vârstă. Se uită
absent la mine, apoi am zărit în privirea lui o undă de dispreţ. Îşi smuci iritat mâna dintr-a mea.
— Cui îi pasă? strigă el, ridicând din umeri şi repezindu-se spre ieşire.
Trânti furios uşa în urma lui.
Situaţia era insuportabilă.
Nimeni nu-i putea convinge pe toţi oamenii aceia să nu fugă. Difuzoarele de pe felinare tăcuseră, şi nimeni nu mai curăţa mizeria de pe stradă.
Mizerie sau panică? Sau ruşinea de-a fugi în loc să lupţi?
Demnitatea pe care oraşul şi-o pierduse brusc nu mai putea fi regăsită.
Era o înfrângere.
Cu inima grea, m-am înapoiat acasă.
În seara zilei următoare, primul obuz al artileriei germane lovi depozitul de cherestea de peste drum de casa noastră. Ferestrele prăvăliei din colţ, sigilate atât de grijuliu cu fâşii de hârtie albă, au căzut primele.
3
Primii nemţi
Din fericire, în următoarele câteva zile situaţia s-a îmbunătăţit simţitor.
