Cam pe la ora asta a zilei, un om pe nume Rubinstein obişnuia şi el să-şi croiască drum pe strada Elektoralna, jerpelit şi neglijent, cu hainele fluturându-i în toate părţile. Agita prin aer un băţ, sărea şi juca de pe un picior pe altul, fredona şi murmura pentru sine. Era foarte popular în ghetou. Ştiai de departe că vine, când îl auzeai cum strigă, de fiecare dată,
„Capul sus, băiete!” Scopul lui era să ridice moralul oamenilor, făcându-i să
râdă. Glumele şi observaţiile lui hazlii făceau înconjurul ghetoului, înveselindu-i pe toţi. Una din specialităţile lui era să se apropie de paznicii nemţi, ţopăind şi strâmbându-se, poreclindu-i în fel şi chip – „Ticăloşilor, bandiţilor, adunătură de hoţi!” – şi folosind şi alte cuvinte, mai deocheate.
Nemţii se amuzau şi-i aruncau de multe ori lui Rubinstein ţigări şi câteva monede pentru insultele lui; la urma urmei, nu puteai lua în serios un asemenea nebun.
Nu eram chiar atât de sigur că-i nebun, cum credeau nemţii, şi nici până
în ziua de azi nu ştiu dacă Rubinstein era cu adevărat unul dintre nenumăraţii oameni care-şi pierduseră minţile din pricina suferinţelor prin care trecuseră sau se prefăcea doar, ca să scape de moarte. Nu c-ar fi reuşit până la urmă aşa ceva.
Nebunii nu ţineau seama de ora stingerii; pentru ei, ca şi pentru copii, consemnul nu reprezenta nimic. Copiii ăştia fantomatici ieşeau acum din subsolurile, aleile şi gangurile pe unde dormiseră, nădăjduind să stârnească
un dram de milă în inima oamenilor, în ceasul înserării. Stăteau pe lângă
stâlpii de felinar, pe lângă zidurile clădirilor şi în drum, cu capetele ridicate, scâncind monoton că le e foame. Cei mai muzicali dintre ei cântau. Cu voci subţirele şi nesigure, cântau balada tânărului soldat rănit în bătălie; 13
abandonat de toţi pe câmpul de luptă, el strigă „Mamă!”, şi apoi îşi dă duhul.
Dar mama lui nu e acolo, e departe, fără să ştie că fiul ei zace în pragul morţii, şi numai pământul îl leagănă pe bietul om în somnul de veci, cu copacii şi ierburile sale foşnitoare: „Dormi, fiule, dormi uşor, dragule!” O
floare desprinsă dintr-un copac, căzută pe pieptu-i fără suflare, e singura lui răsplată.
Alţi copii încercau să-i înduioşeze pe oameni, patetic.
— Ne este foarte, foarte foame. N-am mâncat nimic de nu mai ştim când daţi-ne o bucăţică de pâine sau, dacă n-aveţi pâine, un cartof, sau o ceapă, cât să nu murim până mâine dimineaţă.
Dar aproape nimeni n-avea ceapa aceea, şi dac-o avea, nu-l lăsa inima s-o dea altuia, fiindcă războiul împietrise inimile.
2
Război
La 31 august 1939 toată lumea din Varşovia ştia sigur, de ceva vreme, că
războiul cu nemţii era inevitabil. Numai optimiştii incorigibili mai nutreau iluzia că poziţia hotărâtă a Poloniei avea să-l facă pe Hitler să dea înapoi în ultima clipă. Optimismul altor oameni se manifesta, poate inconştient, ca oportunism: o convingere de neclintit, în pofida oricărei logici, că, deşi războiul era de neînlăturat – fapt hotărât cu mult timp în urmă –, izbucnirea sa avea să fie amânată, încât ei să-şi poată trăi viaţa din plin, încă un pic. La urma urmei, viaţa era un lucru bun.
Noaptea, oraşul trebuia să respecte un camuflaj foarte strict. Oamenii îşi ferecau camerele pe care plănuiau să le folosească drept adăposturi împotriva atacurilor chimice şi-şi probau măştile de gaz. Se temeau de gaze mai mult decât de orice altceva.
În acest timp, orchestrele continuau să cânte în spatele ferestrelor întunecate ale cafenelelor şi barurilor unde clienţii beau, dansau şi-şi trezeau sentimentele patriotice intonând cântece de război. Necesitatea camuflajului, perspectiva de a merge cu o mască de gaz atârnată peste umăr, drumul spre casă într-un taxi, noaptea, pe străzi care dintr-o dată arătau altfel decât de obicei, condimentau oarecum viaţa, mai ales că pentru moment nu exista un pericol real.
Ghetoul nu fusese creat încă. Locuiam cu părinţii, surorile şi fratele meu pe strada Sliska, lucrând pentru Radio Polonia ca pianist. În acea ultimă zi de august ajunsesem acasă târziu şi, cum mă simţeam obosit, m-am dus direct 14
la culcare. Apartamentul nostru se găsea la etajul al treilea, poziţie care-şi avea avantajele ei: în nopţile de vară, praful şi mirosurile străzii se lăsau la nivelul solului, şi prin ferestrele deschise pătrundea de sus aerul curat şi răcoros dinspre Vistula.
Zgomotul exploziilor mă trezi. Se crăpa deja de ziuă. M-am uitat la ceas: ora şase. Exploziile nu fuseseră deosebit de puternice, şi păreau la oarecare distanţă: în orice caz, în afara oraşului. Fără îndoială, tocmai aveau loc nişte exerciţii militare; ne obişnuisem cu ele în ultimele zile. După câteva minute, exploziile s-au oprit. Ezitam dacă să mă culc înapoi sau nu, dar prea era lumină, soarele era deja sus. Am hotărât să citesc până la micul dejun.
Puţin după ora opt, uşa dormitorului meu s-a deschis. Mama stătea în prag, îmbrăcată de parcă urma să plece în oraş dintr-o clipă în alta. Era mai palidă ca de obicei, şi i-am citit în ochi dezaprobarea când a văzut că mai sunt încă în pat, citind. Deschise gura, dar de la primul cuvânt o lăsă vocea şi trebui să-şi dreagă glasul. Apoi spuse, nervos şi grăbit:
— Scoală-te! Războiul… a început războiul.
Am decis să mă duc direct la postul de radio, ca să-mi întâlnesc prietenii şi să ascult ultimele ştiri. M-am îmbrăcat, am luat micul dejun şi am plecat de-acasă.
Pereţii clădirilor şi stâlpii de publicitate erau deja plini de afişe albe cu mesajul preşedintelui către naţiune, în care anunţa că nemţii ne atacaseră.
Unii oameni stăteau în grupuri mici, citindu-le, în vreme ce alţii se grăbeau în diverse direcţii, ca să-şi rezolve treburile mai urgente. Patroana prăvăliei din colţ, nu departe de imobilul nostru, lipea fâşii de hârtie albă peste geamuri, sperând că astfel n-or să fie sparte la un eventual bombardament.
În vremea asta, fiică-sa aranja platourile cu salată de ou, şuncă şi cârnați, decorându-le cu steguleţe naţionale şi portrete ale demnitarilor polonezi.
Vânzătorii de ziare fluturau ediţii speciale, alergând pe străzi cu răsuflarea tăiată.
Nu era panică. Starea de spirit oscila între curiozitate – ce-o să urmeze?
— şi surpriză: aşa începea totul?
Un domn cu părul cărunt, proaspăt ras, stătea nemişcat lângă un stâlp cu mesajul preşedintelui. Se vedea că e tulburat, după petele roşu-aprins care-i acopereau faţa şi gâtul; îşi împinsese pălăria pe spate, lucru care cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat în împrejurări normale. Studie anunţul, clătină
neîncrezător din cap şi continuă să citească, fixându-şi mai bine ochelarii pe nas.
— Ne-au atacat… fără avertisment!
Privi în jur la vecini, să le vadă reacţiile, ridică o mână, îşi potrivi ochelarii 15
şi adăugă:
— Pe cuvânt, asta nu se face!
Şi pe când se îndepărta, după ce recitise cu atenţie totul încă o dată, incapabil încă să-şi stăpânească agitaţia, dădu din cap, murmurând:
