Acest teribil eșec al meu a rezolvat totul foarte simplu. În cele din urmă, se pare că i-am dovedit că nu o iubesc. M-a părăsit.
M-am simţit ruşinat de eşec, dar în comparație cu rușinea pe care o simţeam din cauza picioarelor mele strâmbe, nimic nu mai conta.
Ceea ce m-a îngrijorat însă, a fost cu totul altceva. Ştiam motivul pentru care am eșuat: gândul atingerii picioarelor ei frumoase de către picioarele mele diforme. Această descoperire a distrus cu totul liniștea mea sufletească. Eram convins că nicio femeie nu mă va iubi niciodată.
În clipa aceea, înţelegi, am simţit un soi de bucurie nesinceră la gîndul că - prin satisfacerea dorinței mele - voi dovedi imposibilitatea dragostei.
Dar trupul mă trădase. Ceea ce am vrut să realizez cu spiritul, am realizat cu trupul şi astfel am fost confruntat cu o nouă contradicție. Ca să fiu vulgar, visasem la o dragoste, ferm convins că nu pot fi iubit dar, în cele din urmă, am înlocuit dragostea cu dorinţa sexuală și m-am simţit ușurat. Am înțeles că însăși dorinţa de a poseda solicita, pentru realizarea ei, ca eu să uit de condiţiile concrete ale existenţei mele și că trebuie să mă lepăd de ceea ce constituia singura barieră în dragoste, și anume convingerea că nu pot fi iubit. Considerasem întotdeauna dorinţa de a poseda ca pe ceva mult mai clar decât era de fapt şi nu mi-am dat seama că ea cerea oamenilor să se vadă pe ei înşiși ca în vis, mai puţin realist.
77
Din clipa aceea, trupul mă interesă mai mult decât spiritul, dar nu puteam deveni o încarnare a dorinţei pure. Eram ca vântul. M-am transformat în ceva ce nu putea fi văzut de alţii, dar care vede totul, care se apropie uşor de ţintă, o dezmiardă și în cele din urmă pătrunde în cel mai tainic cotlon al ei. Dacă vorbesc de conștiința trupului, cred că o să-ţi imaginezi o conștiință ce se asociază cu un obiect tare, masiv, opac. Dar nu eram aşa.
Ca să realizez că sunt un singur trup, o singură dorinţă, însemna să
devin transparent, invizibil, cu alte cuvinte, ca vântul.
Dar picioarele mele strâmbe s-au dovedit pe loc a fi un mare obstacol.
Ele n-au cum să devină transparente. Nu păreau atât picioare, cât un cuplu de spirite încăpățânate. Existau - mai solide, mai trainice decât însuși trupul.
Cred că oamenii gândesc că nu se pot vedea pe ei înșiși dacă n-au oglindă. Dar dacă ești diform, ai o oglindă sub nas tot timpul. În orice clipă a zilei trupul meu se reflecta în acea oglindă. Ceea ce lumea considera jenă, pe mine mă frapa ca fiind un simplu joc de copii. Nu putea fi vorba de jenă în cazul meu.
Faptul că existam astfel era sigur, la fel de sigur ca şi existenţa pământului şi a soarelui, a păsărilor frumoase și a crocodililor urâţi. Lumea era neclintită ca o piatră funerară.
Nici cea mai mică neliniște, nici cel mai vag punct de sprijin - în aceasta consta modul meu original de viaţă. Pentru ce trăiesc? La gândul acesta oamenii se alarmează şi vor chiar să-și pună capăt zilelor. Pe mine nu mă
deranja însă. Perechea de picioare strâmbe - raţiunea mea de a fi, țelul și idealul vieţii, viața însăşi. Eram mai mult decât mulțumit numai pentru faptul că exist. Întâi de toate, oare nu tocmai neliniştea legată de existență
izvorăşte dintr-un soi de insatisfacţie exagerată la gândul că omul nu-și trăiește din plin viața?
Remarcasem o văduvă bătrână care locuia singură la noi în sat. Unii ziceau că are șaizeci de ani, alţii chiar mai mult. Am fost trimis în locul tatălui meu să ţin slujba la parastasul tatălui ei. N-a venit nici o rudă de-a ei la slujbă, aşa că am fost doar noi doi. După ce-am terminat cu sutrele, m-a servit cu ceai în altă cameră. Pentru că era o zi foarte călduroasă de vară, am rugat-o să mă lase să mă spăl. M-am dezbrăcat şi bătrîna a turnat apă rece pe mine. Am văzut-o că se uită compătimitor la picioarele mele şi imediat mi-a încolţit un plan în minte.
M-am spălat și m-am întors în camera în care stătusem înainte. În timp ce mă ștergeam, i-am spus foarte serios că înainte de a mă naște, i-a apărut 78
mamei în vis Buddha şi a anunţat-o că femeia care i se va închina acestui copil când se va face mare, va renaşte în paradis. În timp ce vorbeam, bătrâna credincioasă mă privi fix în ochi, pipăind mătăniile cu degetele.
Stăteam întins pe spate, gol-goluț, ca un cadavru; cu cartea sfântă strânsă la piept, mă prefăceam că recit sutra. Am închis ochii.
Cred că poţi să-ţi imaginezi cât m-am abţinut să nu râd! Nu visam deloc cu ochii deschişi. Îmi dădeam seama de seriozitatea cu care bătrâna se închina picioarelor mele şi-şi citea sutra. Nu mă preocupau decât picioarele mele şi mă înăbușeam de râs din cauza situaţiei ridicole. Picioare strâmbe, picioare strâmbe - era singurul lucru la care mă mai puteam gândi, era tot ce mai vedeam în mintea mea.
Forma monstruoasă a picioarelor mele. Urâțenia extremă. Ce caraghioslâc! Și ca lucrurile să fie și mai amuzante, câteva şuvițe de păr ale bătrânei îmi atingeau tălpile pe când mi se tot închina și mă gâdilau.
Se pare că mă înșelasem în privința mea chiar din clipa în care i-am atins picioarele frumoasei fete, deoarece am trăit cu impresia că n-am să
simt niciodată nimic. Dar chiar în timpul comediei de care-ţi vorbesc mi-am dat seama că sunt excitat. Și nu era doar o iluzie! Da, și tocmai în cele mai nepotrivite condiții!
M-am ridicat brusc şi am împins-o pe bătrână. Nici măcar n-am avut timp să mă gândesc că-i ciudat că nu o surprinde gestul meu.
Bătrâna văduvă zăcea acolo unde o împinsesem eu, cu ochii închiși, recitându-și sutra. Curios, dar îmi amintesc foarte bine că sutra era un capitol din Marea Compasiune Darani: Iki iki. Shino shin. Orasan. Furashiri.
Haza haza furashaya. Bineînţeles că știi cum este comentat capitolul acesta:
„Te implorăm, te implorăm să ne dai esenţa nepângărită a purității ireproşabile din care cele Trei Păcate (lăcomia, furia și prostia) au dispărut cu totul“.
În faţa ochilor mei, chipul femeii de șaizeci de ani, - un chip ars de soare, nefardat - părea că mă primește cu brațele deschise.
Excitaţia mea n-a slăbit în intensitate. În aceasta consta absurditatea maximă a întregii farse, dar eu mă lăsasem furat de ea fără să vreau. Sau mai bine zis nu eram inconştient de ea, eu vedeam totul. Nemaipomenită calitate să poţi pătrunde totul până în cel mai mic amănunt! Şi să vezi totul pe un asemenea întuneric!
Faţa ridată a bătrinei n-avea nimic frumos și nimic sfânt. Cu toate acestea, urâţenia și vârsta ei înaintată păreau să constituie o confirmare a condiţiei mele de viață lipsită de iluzii. Cine putea să spună că dacă ar fi să
79
priveşti o femeie fără să visezi câtuşi de puțin, oricât ar fi ea de frumoasă, chipul ei nu se transforma într-unul asemănător cu al bătrânei? Picioarele mele strâmbe și chipul acesta.
Da, asta era. Privind realitatea în față îmi întreţineam starea de excitație fizică. Acum, pentru prima oară, am fost în stare să cred în dorința trupească și o consideram cu un oarecare sentiment de prietenie. Mi-am dat seama că rezolvarea nu consta în a încerca să micşorez distanța dintre mine și obiect, ci în păstrarea acestei distanțe, astfel încât obiectul să rămână
obiect.
E plăcut să-ţi priveşti obiectul. În clipa aceea am descoperit logica erotismului meu din punctul de vedere al handicapatului: chiar dacă este în impas, el nu se simte jenat. Am descoperit ceea ce se cheamă în mod normal a fi îndrăgostit nebunește. Dorinţa trupească era ca vântul sau ca o haină
magică ce-și ascunde purtătorul. Şi îmbinarea născută dintr-o astfel de dorință nu putea fi decât un vis. În timp ce priveam, trebuia să mă las și privit.
Din când în când eliminam din lumea mea și picioarele mele strâmbe și femeile. Le ţineam, atât pe unele cât și pe celelalte, la o oarecare distanță de mine. Realitatea se dezvăluia în goliciunea ei; dorința era pură iluzie. Şi în timp ce priveam, mă simţeam rostogolindu-mă în hăul iluziei și în același timp aruncat la suprafaţa realităţii pe care o priveam. Picioarele mele strâmbe și femeile mele nu se vor atinge niciodată, nu se vor suprapune; dar vor fi amândouă azvârlite în afara lumii. Dorinţa din mine sporea. Pentru că
picioarele mele strâmbe și acele picioare frumoase nu se vor atinge niciodată, în veci.
Ţi-e greu să mă urmăreşti? E nevoie să-ţi dau vreo explicaţie? Dar sunt sigur că înţelegi și tu că nu mi-a fost greu să cred după aceea că dragostea este imposibilă. Am scăpat de jenă. Am scăpat de dragoste. Lumea s-a oprit, dar în același timp continua să meargă înainte. E nevoie să mai precizez lumea noastră?
