Astfel el desăvârșea pe pământ exact ceea ce umbrele lacului nemișcat realizau pe apă.
Inima mi se linişti și teama îmi dispăru în cele din urmă. Pentru mine aceasta înseamnă frumuseţe cu adevărat şi o astfel de frumuseţe mă poate izola de viaţă și mă poate proteja.
— Dacă viaţa-mi e să fie ca a lui Kashiwagi, apără-mă ! Nu cred că eu aş
putea-o suporta aşa.
Am simţit nevoia să mă rog, acolo, în faţa templului.
Ceea ce-mi sugerase Kashiwagi prin vorbe şi-mi demonstră şi practic însemna de fapt că a trăi și a distruge înseamnă unul și același lucru. O astfel de viaţă nu avea nimic natural în ea și nimic din frumuseţea Templului de aur; era, de fapt, ceva mai mult decât o frământare. O astfel de existență mă
atrăgea într-adevăr şi pe mine şi mă puteam recunoaște în ea; dar era, oricum, îngrozitor să te gândești că trebuie mai întâi să-ți însângerezi mâinile cu frânturi spinoase de viaţă. Kashiwagi disprețuia instinctul și intelectul în aceeași măsură. Existenţa lui părea o minge cu o formă ciudată
care se tot rostogolea încercând să se ciocnească de zidul realităţii. Nu implica nici măcar o singură faptă. Viaţa pe care mi-o sugerase el era, pe scurt, o farsă periculoasă cu ajutorul căreia încercai să nimicești realitatea care te-a decepţionat cîndva şi cu care să goleşti lumea de tot ce-ţi poate fi necunoscut.
Am realizat toate acestea văzînd afişul din camera lui Kashiwagi. Era o litografie scoasă de o agenţie de turism și care reprezenta Alpii japonezi. Pe culmile albe ale munţilor care se înălțau spre cerul albastru fuseseră tipărite cuvintele: „Vă invităm într-o lume necunoscută! Kashiwagi ștersese mesajul cu pensula, cu cerneală roșie și mâzgălise alături nişte litere care păreau că
dansează și care îţi aduceau în minte mersul lui săltat: „Nu pot să sufăr necunoscutul“.
87
Eram îngrijorat a doua zi când am ajuns la universitate. Privind retrospectiv, mi-am dat seama că n-a fost frumos și prieteneşte din partea mea să fug şi să-l las singur pe Kashiwagi și deşi nu mă simţeam foarte vinovat, eram totuşi neliniștit la gândul că s-ar putea ca prietenul meu să nu vină la cursuri în dimineaţa aceea. Exact când cursul era pe punctul de a începe apăru și Kashiwagi, semeț, cu mersul lui săltat.
În pauză l-am luat imediat de braţ. Nu obișnuiam să fac astfel de gesturi. Kashiwagi zâmbi în colțul buzelor și ieșirăm amândoi pe coridor.
— Nu te-ai lovit prea rău, nu? zisei eu.
— Lovit ? spuse Kashiwagi, zâmbind compătimitor. Când să mă fi lovit?
Eh? De ce naiba ţi-a intrat în cap că m-am lovit?
Am rămas trăsnit de vorbele lui. Pregătindu-mă pe îndelete, Kashiwagi îmi dezvălui secretul lui:
— Am jucat teatru. M-am antrenat pentru căzătura asta de zeci de ori, de-am ajuns să fac lumea să creadă că am căzut atât de rău, încât mi-am rupt și oasele. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă aşteptam ca fata să-și continue, nepăsătoare drumul. Dar trebuia să vezi ce s-a întâmplat. Fata e deja pe cale să se îndrăgostească de mine. Sau, să fiu mai exact, să se îndrăgostească de picioarele mele strâmbe.
Înţelegi, chiar ea mi-a uns picioarele cu iod.
Şi-a ridicat pantalonul şi mi-a arătat tibia toată galbenă. I-am priceput, în sfârșit, şiretlicul. Era normal să simuleze căzătura pentru a atrage atenţia fetei, dar oare nu încerca el să-și ascundă tocmai picioarele lui strâmbe prin lovitura simulată? Îndoiala aceasta era însă departe de a mă face să-l dispreţuiesc; dimpotrivă, ţineam parcă mai mult la el. În plus, aveam senzaţia - ca orice adolescent - că cu cât filozofia lui era mai plină de șiretlicuri, cu atât mai mult își dovedea sinceritatea în fața vieții.
Tsurukawa n-a fost de acord cu prietenia dintre mine și Kashiwagi.
M-a sfătuit prieteneşte să nu mă leg de el, dar sfaturile lui n-au făcut decât să
mă enerveze. Am mers până acolo, încât am răspuns destul de obraznic obiecţiilor lui, spunându-i că n-are decât să-și găsească el prieteni buni, pentru mine Kashiwagi era tovarăşul potrivit. Cu cât regret îmi aminteam mai târziu de expresia negrăitor de tristă din privirile lui Tsurukawa în momentul acela!
În luna mai, Kashiwagi plănui o excursie la Arashiyama, aproape de Kyoto. Ca să evităm aglomeraţia de la sfârşit de săptămână a zis că ar fi mai 88
bine să chiulim o zi în cursul săptămânii. În stil cu totul şi cu totul caracteristic, m-a anunțat că nu mai merge dacă e vreme bună, ci numai dacă e o zi înnorată. O lua şi pe fata de la casa spaniolă şi aranjase să aducă
de unde stătea el cu chirie una și pentru mine.
Urma să ne întîlnim la stația Kitano de pe linia Keifuku. Din fericire era o zi neobişnuită pentru acea perioadă a anului - înnorată şi apăsătoare cum şi-a dorit-o Kashiwagi.
Exact în perioada aceasta s-a întâmplat ca Tsurukawa să aibă nişte probleme familiale, aşa că s-a învoit pentru o săptămână și a plecat la Tokyo.
Mie mi-a convenit de minune. Deși Tsurukawa nu era omul care să mă
pârască la templu, eram mulțumit că oricum nu ar avea prilejul s-o facă.
Ei bine, amintirile legate de excursia aceea nu sunt dintre cele mai plăcute. Toţi patru, cei care am pornit spre Arashiyama, eram tineri şi se părea că întreaga zi e dominată de melancolia, iritarea, neliniștea, nihilismul caracteristic tinerilor. Kashiwagi prevăzuse probabil totul şi special alesese o zi apăsătoare. Bătea un vânt dinspre sud-vest ; când te aşteptai să se pornească să sufle cu furie, se potolea brusc, urmând apoi rafale puternice.
Cerul era acoperit, dar mai pătrundea, când și când, câte o rază de soare.
Parte din nori erau albicioși ca pieptul unei femei, pe care-l distingi cu greu de sub rândurile de haine; mai încolo însă, albul devenea nedeslușit şi, deși puteai spune unde-i soarele, acesta se amesteca totuși cu culoarea uniformă, posomorâtă a cerului.
Kashiwagi nu mă minţise. Ajunsese la ţanc la intrarea-n staţie, flancat de două fete. Una era, într-adevăr, fata pe care o mai văzusem.
O fată frumoasă, cu un nas rece, arcuit și o gură inexpresivă; pe umăr îi atârna o butelcuță de import după câte se părea, cu apă în ea. Cealaltă fată, dolofana de la Kashiwagi din casă, îi era inferioară acesteia și la înfățișare şi la îmbrăcăminte. Doar bărbia și buzele, pe care aveai impresia că şi le încheiase cu nasturi, aveau ceva atrăgător, feminin.
Dispoziţia de scurtă vacanţă în loc să fie foarte plăcută, se strică încă
din tren. Nu auzeam ce vorbește Kashiwagi cu tânăra lui domnișoară, dar oricum s-au certat tot timpul. Ea își mușca din când în când buzele ca să se stăpânească să nu izbucnească în plâns. Cealaltă părea total indiferentă la tot ce se petrecea în jur; fredona încet o melodie populară. Se întoarse apoi brusc spre mine și-mi spuse următoarea poveste:
— Lângă noi locuiește o femeie foarte frumoasă care predă ikebana.
Zilele trecute mi-a spus o poveste tare tristă. A avut un prieten în timpul 89
războiului. Era ofițer și a sosit în cele din urmă clipa în care el a trebuit să
