95
Cînd am ajuns în vârful pantei, am dat de o întindere mică, liniștită. Se distingeau în zare, printre pini și cedri, Daimonjiyama, Nyoigatake şi alţi munţi. De pe colina unde ne aflam se întindea o pădurice de bambus, în jos, pe povârnișul ce ducea spre oraş. La marginea păduricii se înălța un cireș
singuratic și întârziat, ale cărui flori nu se scuturaseră încă.
Zău că erau flori întârziate și mă întrebam dacă nu cumva se bâlbâiseră și ele la deschidere.
Aveam o senzaţie de apăsare pe piept şi-mi simțeam stomacul greu.
Dar nu pentru că mă îmbătasem. Acum, că se apropia momentul crucial, dorința mea sporea în greutate, se transforma în ceva separat de trup şi-mi apăsa umerii. Aveam impresia unui mecanism greu, din fier negru.
După cum am mai spus, apreciam faptul că prietenul meu Kashiwagi mă îmboldise spre viață, nu ştiu însă dacă din amabilitate sau din răutate.
Recunoscusem de mult că eu, care zgâriasem teaca colegului meu încă de elev, n-aveam cum să pășesc în viaţă lin, senin. Kashiwagi a fost cel care mi-a deschis ochii asupra cărării dosnice și întunecate prin care puteam intra în viață. La prima vedere aceasta mi s-a părut o cale ce mă ducea la pierzanie; și totuși abunda în stratageme neașteptate, transforma lașitatea în curaj, se putea chiar numi un soi de alchimie care transforma imoralitatea în starea ei iniţială de energie pură. Era şi aceasta viață; o viață care avansa, cucerea, schimba, se pierdea. Nu se prea putea numi viață tipică și totuși era înzestrată cu toate funcţiile vieții. Admiţând că undeva, într-un loc invizibil, suntem confruntaţi cu premisa că fiecare formă de viață este lipsită de sens, atunci această viaţă pe care mi-a arătat-o Kashiwagi trebuia să dobândească
treptat o valoare echivalentă cu cele mai obișnuite tipuri de viață.
Nu s-ar putea spune, gândeam eu, că însuși Kashiwagi nu suferea de amețeli. Realizasem de mult că în orice aspect al cunoaşterii, oricât ar fi el de întunecat, se ascundea însăși beţia cunoașterii. Dar ceea ce ameţea de fapt lumea era alcoolul.
Fata şi cu mine ne-am așezat lângă niște iriși ofiliți, mâncaţi de viermi.
Nu înţelegeam de ce vrea să devină partenera mea. Nu înţelegea - şi de aceea folosesc o expresie mai dură - ce impuls o împingea spre această dorință de contaminare. În lumea aceasta a noastră trebuie să existe o supunere pasivă, plină de timiditate şi blândeţe ; dar fata aceasta mi-a luat pur şi simplu mâinile în mâinile ei durdulii, ca niște muşte ce se aşază pe cineva care doarme.
96
Totuşi, sărutul smuls şi bărbia catifelată a fetei m-au stârnit. Probabil că la asta visasem eu atâta timp, dar senzația era acum slabă şi superficială.
Dorința mea nu avansa direct, lua o pistă ocolită. Cerul alb, înnourat, foșnetul păduricii de bambus, eforturile înverşunate ale unei gărgărițe de a urca pe frunza irisului - toate acestea rămâneau ca și până acum risipite.
Încercam să scap gândindu-mă la fata din faţa mea ca la obiectul dorinței mele trupești.
Trebuie să mă gândesc că aceasta este viață.
Trebuie să mă gândesc că aceasta este o barieră în calea avansării și cuceririi. Dacă pierdeam şi şansa aceasta, viaţa n-avea să mi se tot ofere la nesfârşit. Mi-am amintit de nenumărate dăţi când cuvintele îmi erau blocate de bâlbâială şi îmi era imposibil să le scot pe gură. În clipa aceasta simţeam nevoia să deschid gura şi să spun ceva chiar dacă mă bâlbâiam. Puteam în felul acesta să stăpânesc viaţa. Porunca brutală a lui Kashiwagi, ordinul lui brutal: „Bâlbâie-te, bâlbâie-te!“ îmi răsuna în urechi și mă punea la grea încercare. În cele din urmă am început să mângîi fusta fetei.
Mi-a apărut în faţa ochilor Templul de aur - delicat, mohorât, plin de demnitate. O construcţie a cărei poleială se coji pe ici-pe colo și care arăta ca scheletul unui fost obiect luxos. Da, Templul de aur a apărut în fața mea -
clădirea aceea ciudată pe care când o credeai aproape se îndepărta, clădirea aceea care plutea clar într-un punct din spaţiul impenetrabil, apropiată celui care o privea și totuși atât de îndepărtată. Tocmai clădirea aceasta veni să se așeze între mine și viața la care ţineam. La început a fost ca un tablou în miniatură, dar crescu într-o clipă până înghiţi toată lumea ce mă înconjura umplând fiecare nișă şi fisură a ei, exact ca în modelul pe care-l văzusem odată și în care Templul de aur era atât de uriaș, încât cuprinse totul. Umplu lumea de muzică extraordinară, și această muzică deveni ea însăşi suficientă
pentru a absorbi întregul sens al existenţei, lumea întreagă. Templul de aur, care mă trata uneori cu atâta indiferenţă şi se înălța în afara mea, mă înghiți acum cu totul și-mi permise să mă plaseze în însăşi structura lui.
Fata cu care eram se îndepărtă, ca un firicel de praf. În măsura în care ea nu a fost acceptată de Templul de aur și eforturile mele de a găsi viața au eșuat. Cum puteam eu să-mi întind mîinile spre trăirea clipei când eram atât de fermecat de frumusețe? Poate avea și frumuseţea dreptul de a-mi cere să
abandonez fosta mea ţintă. Pentru că este absolut imposibil să prinzi cu o mână eternitatea și cu cealaltă clipa. Presupunînd că sensul acelor acţiuni 97
care vizează viața este de a făgădui devotament unei anumite clipe și efortul de a opri clipa pe loc, atunci poate Templul de aur ştia foarte bine lucrul acesta şi, de la o vreme, încetase să fie indiferent față de mine. Aveam impresia că templul își atribuise forma unei singure clipe şi mă năvălise aici, în parc, ca să-mi dau şi eu seama cât era de goală, de lipsită de sens tânjirea mea după viaţă. În viaţă, o clipă care-şi însușește forma eternității ne amețeşte; dar Templul de aur știa foarte bine că o astfel de clipă este nesemnificativă în comparaţie cu ceea ce se întîmplă când eternitatea își asumă forma unei clipe, așa cum făcuse el acum. În astfel de momente eternitatea frumuseţii ne poate anihila viaţa şi otrăvi existenţa.
Frumuseţea de moment pe care ne-o oferă viaţa este neputincioasă în faţa acestei otrăvi. Otrava o zdrobește şi o distruge pe loc, expunând însăşi viaţa pericolului suprem.
Imaginea aceasta a Templului de aur mă copleşi doar cîteva clipe. Când mi-am revenit complet, templul se și ascunsese. Nu era decât o clădire ce stătea nemişcată la nord-est, în Kinugasa, şi pe care mi-era imposibil s-o văd de aici. Trecuse clipa în care mă lăsasem furat de iluzia că am fost acceptat şi îmbrăţişat de Templul de aur. Stăteam întins pe vârful unei coline din parcul Kameyama. În jurul meu, doar fata aceea lungită pe iarbă, florile și fâlfâitul de aripi monoton al insectelor. Văzându-mă furat de timiditate, fata se ridică
şi mă privi drept în faţă. Mi-a întors spatele şi şi-a luat o oglinjoară din geantă. N-a scos nici un cuvânt, dar disprețul ei m-a străpuns din cap până-n picioare, precum scaieţii ce se prind de haine, toamna.
Cerul era înnorat. Începură să cadă picături de ploaie pe iarbă şi pe frunzele irișilor. Ne-am ridicat repede şi am luat-o pe cărare, spre umbrar.
Ziua aceasta mă posomorî nu numai pentru faptul că excursia s-a terminat atât de jalnic.
În seara aceea, înainte de „deschiderea pernei“, stareţul a primit o telegramă de la Tokyo. Am fost şi noi încunoștinţaţi imediat de conţinutul ei.
A murit Tsurukawa. În telegramă se spunea pur şi simplu că a murit într-un accident, dar am aflat amănunte mai târziu. Cu o seară în urmă, Tsurukawa se dusese în vizită la un unchi ce locuia în cartierul Asakusa și băuse cam mult sake. Nu era obișnuit cu băutura, aşa că l-a ameţit. În drum spre casă, a fost lovit de un camion, care apăru brusc pe o stradă laterală.
98
A murit pe loc, în urma unei fracturi craniene. Familia se pierduse cu firea şi nu s-au gândit că trebuie să telegrafieze la templu până a doua zi după-amiază.
Deşi n-am plâns la moartea tatii, am plâns acum. Eram mult mai legat de Tsurukawa prin problemele ce mă frământau. L-am cam neglijat de când l-am cunoscut pe Kashiwagi, dar acum, că l-am pierdut, mi-am dat seama că
moartea a rupt singurul fir ce mă mai lega de raza de lumină. Plângeam pentru că pierdusem raza de lumină, strălucirea, vara.
Am vrut să dau fuga la Tokyo să-mi prezint condoleanţele mele familiei Tsurukawa, dar n-aveam bani. Primeam doar cinci sute de yeni pe lună de la stareţ ca bani de buzunar. Mama era și ea săracă. Tot ce putea să facă era să-mi trimită două-trei sute de yeni de câteva ori pe an. Dacă ar fi avut mai mult nu vindea templul şi n-ar fi mers la Kasagun să locuiască cu unchiu-meu. Pur și simplu nu se putea descurca cu cei cinci sute de yeni pe lună, care reprezentau contribuţia enoriașilor, și cu micul ajutor bănesc oferit de prefectură.
Cum puteam eu să mă împac cu gândul că Tsurukawa nu mai există, dacă nu-i vedeam cadavrul și dacă nu luam parte la funeralii?
Problema aceasta mă chinuia. Stomacul acela acoperit de cămașa albă, pe care l-am văzut odată strălucind în razele soarelui ce se strecurau printre copaci, se prefăcu în cenuşă.
Cine-și putea imagina trupul și sufletul acestui băiat făcut să
strălucească, zăcând în mormânt ? Nu dăduse nici cel mai mic semn de a fi fost predestinat unei morţi premature, nu prezenta nici urmă de defect fizic sau suferință şi nici cel mai mic indiciu care să-ţi fi putut măcar sugera cuvântul moarte. Probabil tocmai de aceea a murit atât de subit. Ar fi fost, poate, imposibil să-l salvezi pe Tsurukawa de la moarte tocmai pentru că era format doar din elemente pure de viaţă și avea fragilitatea unui animal pur-sânge. În cazul acesta, se părea că eram sortit să trăiesc până la o vârstă
