Ea s-a născut din viaţă, din propria mea voinţă şi acum stă în faţa mea, ca un mecanism aparte, din oţel rece, așteptând să fie pus în mișcare. Am impresia că nu există nici cea mai mică legătură între mine și fapta mea.
Până în punctul acesta am fost EU, de-acum încolo nu mai sunt EU. Dar cum de îndrăznesc să nu fiu eu însumi?
194
M-am rezemat de trunchiul pinului. M-a vrăjit scoarța umedă și rece a copacului. Aveam impresia că această senzaţie, această răcoare sunt eu însumi. Lumea se oprise pe loc; nu mai exista nicăieri nici o dorință şi chiar şi eu eram mulțumit.
Ce să fac cu oboseala aceasta îngrozitoare?
Aveam impresia că am febră, sunt moleşit și mâinile nu mi se mișcă
cum vreau eu. Sunt bolnav probabil.
Templul de aur strălucea sub ochii mei, exact ca priveliștea oferită de Jissokan văzută de Shuntokumaru. În noaptea neagră a orbirii, Schuntokumaru văzuse razele jucăuşe ale apusului de soare pe Marea Naniwa. Văzuse și Awaji Eshima, Suma Akashi și chiar și Marea Kii reflectând soarele serii sub cerul senin.
Trupul meu părea paralizat şi-mi curgeau lacrimi într-una. Nu-mi păsa nici dacă stăteam așa până dimineaţă și mă găseau acolo. N-o să mă scuz în niciun fel.
V-am vorbit mult despre cât de neputincioasă mi-a fost memoria încă
din fragedă copilărie, dar trebuie să subliniez că o dată ce reînvie, este foarte puternică. Trecutul nu ne trage înapoi numai spre trecut. Sunt amintiri legate de trecut care au resorturi puternice și când cel care trăieşte în prezent le atinge, ele se întind brusc și ne împing înainte, în viitor.
Îmi simţeam trupul amorțit, dar mintea mea orbecăia pe undeva, prin amintiri. Câteva cuvinte plutiră la suprafaţă, dar dispărură și ele.
Am avut impresia că le ajung cu ghearele sufletului, dar s-au ascuns iar. Cuvintele acelea mă chemau. Încercau să se apropie de mine, ca să vadă
de ce sunt în stare.
„Atenţie la spate, atenţie la exterior, dacă vă întâlniţi, ucideţi pe loc!"
Da, aşa suna prima frază a bine cunoscutului paragraf din Rinzai-roku.
Celelalte cuvinte ieşiră apoi curgător: „Când îl întâlneşti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai aşa te vei salva." Cuvintele acestea m-au scos din moleşeala în care căzusem. M-am simţit brusc puternic. O parte a minţii îmi tot spunea că acum nu mai are rost să-mi pun planul în aplicare, dar noua mea forţă nu se speria de inutilitate.
Trebuia să trec la faptă tocmai pentru că era atât de inutilă.
Am stâns pînza întinsă lângă mine şi am băgat-o sub braţ împreună cu perna. M-am ridicat. Am aruncat o privire Templului de aur. Strălucirea 195
templului din imaginaţia mea începuse să pălească. Balustrada era înghițită
încet-încet de noapte şi pădurea de piloni subțiri își pierdu din puritate.
Lumina de la suprafața apei dispăru şi o dată cu ea şi reflectarea ei pe cornișe. În curînd, toate detaliile s-au ascuns în întuneric şi Templul de aur n-a mai lăsat în urmă decît un contur nedesluşit, negru.
Am fugit. Am luat-o la fugă spre nordul Templului. Picioarele mi se reobişnuiră, am reuşit să nu mă împiedic, întunericul se deschidea treptat în faţa mea şi îmi arăta drumul. De pe marginea lui Sosei am sărit drept în Templul de aur prin uşa de la intrarea vestică pe care o lăsasem deschisă.
Am aruncat perna şi pânza peste grămada care mă aştepta acolo, pregătită.
Vibram de emoție și mâinile mele umede tremurau. Pe lângă toate acestea, mi s-au udat şi chibriturile. Primul n-a vrut să se aprindă.
Al doilea era pe punctul de a se aprinde, dar s-a rupt. Din al treilea a ţâşnit flacăra, şi, cum îl ţineam în bătaia viîntului, îmi lumina spațiile dintre degete.
Am căutat snopii de paie. Pentru că, deși i-am târât eu însumi aici, i-am pus în trei locuri diferite; am uitat complet unde. Până i-am găsit, chibritul s-a stins. M-am ghemuit pe vine lângă paie și am aprins două chibrituri deodată.
Focul contura umbrele încâlcite ale grămezilor de paie și degajând o lumină strălucitoare, se răspândi încet-încet în toate direcțiile.
Pe când fumul se ridica în aer, focul se ascunse în mormanul acela alb.
Apoi, neașteptat, departe de locul în care stăteam eu, flăcările au țâșnit în sus, lansând rotocoale verzi ale plasei împotriva ţânţarilor. Aveam senzaţia că totul în jurul meu a prins viaţă.
Capul mi se limpezi complet. Nu aveam prea multe chibrituri la dispoziție. Am dat fuga la alt colț al camerei și, aprinzând cu grijă chibritul, am mai dat foc unui snop de paie. Flăcările proaspete mi-au ridicat moralul.
Și pe vremuri, când ieșeam cu prietenii și făceam focuri de tabără, eu eram întotdeauna cel mai priceput.
Se înălţă o umbră mare, care pâlpâia, în Hosui-in. Statuile celor trei Buddha, ale lui Amida, Kannon şi Seishi erau luminate” în roșu.
Ochii statuii lui Yoshimitsu scăpărară; umbra pâlpâia în spate.
Nici nu prea simţeam căldura. Când am văzut că flăcările ascultătoare au ajuns până la ofertoriu, mi-am spus că totul este în ordine.
Uitasem de arsenic şi de cuțitul din buzunar.
196
Îmi veni subit ideea să mor în Kukyocho, înconjurat de flăcări. M-am îndepărtat de foc şi am luat-o la fugă în sus, pe scara îngustă.
Nu mi-a dat prin minte să-mi pun întrebarea de ce este deschisă ușa care ducea la Choondo.
Bătrânul ghid uitase să închidă uşa de la etajul doi.
