mai râdă.
— Ce e atât de amuzant? am întrebat eu.
— Ce întrebare prostească! Eşti un mare mincinos! Oh, zău că-i amuzant! Ce mincinos ești!
— Nu spun nici o minciună.
— Hai, termină! spuse Mariko, izbucnind iar în râs. Mă faci să mor de râs! Ce minciuni gogonate! Şi nu ţi se clintește nici un mușchi pe faţă când spui astfel de gogomănii.
M-am uitat la ea amuzat. Poate pe ea a distrat-o bâlbâiala mea ciudată
când i-am atras atenția asupra viitorului. Cert e că n-a crezut o iotă din tot ce i-am spus.
176
Mariko nu credea nimic. Dacă s-ar fi pornit un cutremur sub ochii noștri, ea tot n-ar fi crezut. Dacă s-ar întîmpla ca lumea să se prăbușească, atunci fata aceasta ar fi cruţată. Mariko credea numai în lucruri care se petreceau contorm logicii ei și această logică nu admitea nicio prăbuşire a lumii şi deci orice argumente îi aduceai, Mariko nu putea concepe așa ceva.
Din punctul acesta de vedere se asemăna cu Kashiwagi. Mariko era un Kashiwagi-femeie, un Kashiwagi care nu gândea.
Terminînd de vorbit, Mariko se ridică în şezut, goală până la mijloc și începu să fredoneze o melodie. Fredonatul ei se amesteca cu bâzâitul unei muște ce se rotea deasupra capului ei. Musca se aşeză apoi pe unul din sâni.
— Oh, mă gâdilă! dar n-a făcut niciun gest s-o alunge.
Odată ajunsă pe pieptul ei, musca nu se mai clinti. Spre surprinderea mea, lui Mariko nu i se părea deloc neplăcut să fie mângâiată astfel de o insectă.
Auzeam ploaia în streașină. Aveai impresia că numai în locul acela. În urechile mele, ploaia suna de parcă era înlemnită de groază: o luase prin partea aceasta a oraşului și se rătăcise de tot. Asta era senzația mea.
Răpăitul ploii părea izolat în noaptea de necuprins ca şi mine de altfel; era un sunet ce aparţinea unei lumi circumscrise, ca lumea măruntă iluminată
de lumina vagă a veiozei.
Dacă muștelor le plăcea descompunerea, oare intra și Mariko în stare de putrefacție? Oare lipsa totală de credință a fetei însemna putrefacţie?
Lucrul acesta se întâmpla pentru că fata avea o lume a ei. Îmi era greu să
pricep.
Apoi am observat că Mariko adormise. Zăcea acolo, ca un cadavru și musca părea să fi ațipit și ea, acolo, pe rotunjimea pieptului ei.
Nu m-am mai dus la Otaki. Realizasem ceea ce aveam de realizat. Nu mai rămânea decât să constate starețul că-mi cheltuisem banii pentru taxă şi să mă izgonească.
Cu toate acestea nu făcusem nici o aluzie la felul cum îmi terminasem banii. Nu simţeam nevoia să-i mărturisesc stareţului; el trebuie să-mi descopere fapta singur, fără nici o aluzie din partea mea.
Mi-era greu și mie să-mi explic de ce ţineam atât de mult să-i încerc puterea stareţului. De ce voiam să împrumut tăria asta a lui? De ce țineam 177
oare ca decizia mea finală să depindă de izgonire? Pentru că, după cum v-am mai spus, mi-am dat seama de mult timp de lipsa lui de putere.
La câteva zile după cea de a doua vizită a mea la casa Otaki, am avut iar ocazia să-mi confirm acest aspect al firii starețului. Dimineața devreme, înainte de deschidere, el dădu o raită prin templu. Era ceva cu totul neobișnuit. Veni la mine și la ceilalți preoţi tineri care măturam pe-acolo și ne mulțumi convențional pentru tot ce făceam. Apoi, în mantia lui albă, ce-ţi lăsa impresia de rece, urcă treptele de piatră ce duceau la Yukatei.
Era limpede că voia să stea singur acolo, să-și prepare ceaiul și să
mediteze nestingherit.
Se mai zăreau pe cer urmele răsăritului incandescent. Câţiva nori, ici-colo, răsfrângînd o strălucire roșiatică, alergau pe fundalul albastru.
Aveai senzația că norii nu reușiseră să-şi învingă timiditatea.
După ce-am terminat cu măturatul, ceilalți din grupul nostru se întoarseră la clădirea principală a templului. Numai eu o luasem pe cărarea care ducea la Yukatei, în spatele Bibliotecii. Mie îmi revenea sarcina să
mătur terenul de acolo. Mi-am luat mătura şi am urcat scările din piatră, mărginite de un gard din bambus. Treptele duceau până aproape de casa ceaiului. Copacii erau încă uzi de ploaia din seara precedentă. Strălucirea dimineţii se reflecta în stropii de rouă presărați din abundență pe tufișurile din jur şi aveai impresia că răsăriseră cireşe roşii acolo, înainte de vreme.
Pânza de păianjen ce se întindea de la un strop de rouă la altul era şi ea roșiatică parcă și am observat că tremura.
Privind la toate acestea, am fost pur şi simplu uimit constatând că
obiectele de pe pământ pot răsfrânge atât de fidel culorile cerului. Până și umezeala de la ploaie care învăluia totul îşi trăgea seva în întregime din cerul de deasupra. Peste tot erau stropi ca şi când totul ar fi primit binecuvântarea mărinimoasă a cerului și emana un miros de putred amestecat cu proaspăt. Pentru că obiectele de pe pământul acesta nu știau ce-nseamnă neacceptarea.
Lângă pavilionul Yukatei se afla Turnul Steaua Nordului, al cărui nume se trage din fragmentul: „Steaua Nordului rămase pe aceste meleaguri şi puzderia de stele o slujesc“. Actualul turn nu mai era însă acelaşi ca cel de pe vremea lui Yoshimitsu. Fusese reconstruit cu câteva sute de ani în urmă, în forma aceasta rotundă, obișnuită pavilioanelor de ceai. Deoarece starețul nu se vedea prin Yukatei, era probabil în turn.
178
Nu vroiam să-l înfrunt singur pe stareț. Am luat-o, tăcut, de-a lungul gardului viu, aplecându-mă ca să nu fiu văzut de partea cealaltă.
Turnul Steaua Nordului era deschis. În alcov se vedea obişnuitul sul de pergament al lui Maruyama Okyo. Alcovul mai conţinea şi un altar mic, budist, lucrat cu multă migală, din lemn de santal, dar care se înnegrise în sutele de ani care trecuseră de când a fost adus din India. În stânga se vedea raftul în stil Rikyu, din lemn de dud; am văzut și pictura de pe ușa glisantă.
Totul era la locul lui, așa cum mă și așteptasem de altfel, dar nici urmă de stareț. Mi-am ridicat instinctiv privirile peste gard şi am privit în jur.
Într-un ungher întunecat al camerei de lângă pilon, am văzut ceva ce semăna cu un pachet mare alb. Privind mai atent, mi-am dat seama că este starețul. Trupul înveșmântat în mantia-i albă era plecat de tot, ghemuit, cu capul între genunchi și fața acoperită de mânecile-i lungi.
