1
2
3
CAPITOLUL 1
TATA ÎMI VORBISE despre Templul de aur încă de pe vremea când eram copil.
Locul meu natal era o insuliță pustie ce dădea spre Marea Japoniei, la nord-est de Maizuru. Tata însă nu se născuse acolo, ci în Shiraku, un sat situat în partea de est a golfului Maizuru. Constrâns să se facă preot, luă în primire templul de pe insulă unde s-a și căsătorit. Fructul căsătoriei sunt eu.
În apropierea insulei Nariu nu exista nicio şcoală elementară, aşa că ai mei se văzură nevoiţi să mă trimită la unchiul meu - locul de baştină al tatii, de altfel. Mergeam la şcoală pe jos.
Vremea era de obicei senină în satul natal al tatii, dar prin noiembrie-decembrie în fiecare an, chiar și-n zilele în care nici un nor nu amenința cerul, aveam parte de patru-cinci răpăieli. Mă întreb dacă nu cumva şi aceasta a avut influență asupra firii mele schimbătoare.
Când mă întorceam de la școală după-amiezele, stăteam în biroul meu de la etaj cu privirile aţintite în zare. Razele soarelui-apune făceau ca frunzuliţele copacilor de pe coama dealului să pară un ecran auriu ce se înălța exact în mijlocul cîmpului. Văzându-le, îmi apărea în faţa ochilor imaginea Templului de aur.
Deși-l mai vedeam din când în când prin fotografii și manuale, imaginea care mi-a rămas întipărită în suflet a fost cea a Templului de aur zugrăvită de tatăl meu. Tata nu-mi spusese niciodată că adevăratul Templu de aur era de un aur strălucitor, sau ceva de soiul acesta, şi totuși, după cum susţinea el, nu exista pe lume nimic mai frumos. Pînă şi ideogramele ce-i reprezentau numele și muzicalitatea fiecărui cuvânt îi confereau Templului de aur o valoare aproape ireală ce mi se întipări în minte.
Zărind dealurile îndepărtate ce sclipeau în razele soarelui, aveam senzația că ceea ce văd nu poate fi altceva decât umbra invizibilului templu.
Soarele răsare exact deasupra trecătorii Kichizaka ce desparte prefectura Fukui de Kyoto-ul meu. Şi deşi actualul Kyoto se află în direcţie total opusă, eu îmi imaginam Templul de aur înălțindu-se spre cerul dimineții, în razele soarelui ce urcau de printre faldurile acelor dealuri situate la răsărit.
4
Imaginea Templului de aur plana pretutindeni și cu toate acestea nu-l puteam vedea, așa cum nu puteam vedea nici marea din cauza valurilor, deși golful Maizuru se afla la mai puţin de şapte kilometri spre vest de satul Shiraku, unde locuiam eu. În aer plutea însă mireasma mării purtată de aripile vîntului. Uneori, pe vreme urâtă, stoluri întregi de pescăruşi își căutau refugiu pe cîmpul din apropiere.
Eram firav şi întotdeauna ceilalți băieţi mă întreceau la fugă și la gimnastică. În plus, mai eram şi puţin bâlbâit din naștere, așa că preferam să
stau mai retras. Toată lumea știa că sunt băiat de preot și vin de la templu.
Băieţii mai prost crescuţi îşi băteau joc de mine imitînd un popă
bâlbâit ce bolborosește sutra. Într-una din cărţile de școală era o povestire unde apărea un detectiv bâlbâit și băieţii alegeau anume acest pasaj și mi-l tot citeau cu voce tare.
Inutil să mai mărturisesc că bâlbâiala mea era de fapt un obstacol între mine şi lumea exterioară. Necazuri am la primul sunet pe care vreau să-l rostesc. Dar tocmai acest prim sunet constituie cheia de la ușa ce separă
lumea mea interioară de cea din afară și nu m-am priceput niciodată să
învârt această cheie lin în broască. Majoritatea oamenilor, datorită faptului că stăpânesc cu ușurință cuvintele, sunt în stare să ţină această ușă de la hotarul dintre lumea interioară şi cea exterioară larg deschisă, astfel încât aerul trece liber. Mie mi-este însă cu neputinţă. A ruginit cheia probabil..
Când un bâlbâit face eforturi disperate să rostească primul sunet, el este ca o pasăre ce încearcă să scape din laț. Şi dacă reușește pînă la urmă să
se elibereze, este oricum prea târziu. Există cu siguranță momente cînd realitatea lumii exterioare, ce pare să mă pîndească, își încolăcește braţele pe cînd eu mă zbat să mă eliberez. Nenorocirea este însă că această realitate nu-i nealterată. Când, după toate strădaniile mele, reușesc să ajung la lumea din afară, constat că este de fapt o realitate ce și-a schimbat pe loc înfăţişarea şi care nu mai prezintă interes - o realitate ce şi-a pierdut prospeţimea pe care o consideram demnă de mine și care emană putregai.
Nu-i deloc greu de imaginat că un tânăr ca mine ajunge să îmbrăţișeze două năzuinţe complet opuse. La istorie îmi plăcea prezentarea despoţilor.
Mă închipuiam un tiran bâlbâit dar taciturn ; slujitorii urmăreau cu sufletul la gură orice expresie de pe chipul meu, tremurând zi şi noapte ca varga.
Cred că nu-i nevoie să-mi mai justifice cruzimea în cuvinte alese.
5
Tăcerea poate fi și ea grăitoare. Mă amuza gândul că m-aș putea răzbuna pedepsindu-mi profesorii și colegii care m-au chinuit zi de zi.
Pe de altă parte, mă închipuiam mare artist, înzestrat cu cea mai limpede dintre viziuni - un adevărat suveran al lumii interioare. Aspectul meu exterior lăsa de dorit, dar interiorul meu devenea mai bogat decît al oricui altcuiva. Nu era normal ca un tânăr care suferea de un handicap ireparabil să ajungă să se considere o fiinţă aleasă ? Simţeam că mă așteaptă
o misiune pe lumea aceasta de care nici eu nu știam încă nimic.
Îmi stăruie în minte o întâmplare de pe vremea aceea. Școala din Maizuru-est avea terenuri mari de sport înconjurate de coline şi dealuri, iar clădirea şcolii era modernă și strălucitoare.
Într-o zi, un fost absolvent al școlii, acum elev la Şcoala de Marină, veni în permisie să-și viziteze fosta şcoală. Era frumos bronzat și nasul puternic îi ieșea de sub chipiul pe care și-l trăsese pe ochi: părea un adevărat erou din cap până-n picioare. Stătea și le povestea juniorilor despre rigorile vieţii militare. Deși vorbea despre o viață plină de privaţiuni, aveai impresia că
povesteşte despre cel mai luxos și mai extravagant mod de trai. Părea un îngâmfat, dar, în ciuda tinereţii lui, era perfect conștient de importanţa unei modestii prefăcute. Pieptul acoperit de galoane putea fi asemuit cu figura sculptată de la prova unei corăbii ce-și croiește drum în larg. Stătea pe treptele din piatră ce duceau la terenul de sport. În jurul lui se aflau patru-cinci elevi care-i sorbeau cuvintele. Florile de mai din straturile de pe deal înfloriseră : lalele, sîngele voinicului, anemone, margarete. Deasupra capetelor le atârnau crenguțe înflorite de magnolie.
Atât vorbitorul cât și ascultătorii încremeniseră ca niște stane de piatră. Eu stăteam câţiva metri mai încolo. Așa eram eu și asta era atitudinea mea față de florile de mai, faţă de îngâmfatul în uniformă și față de hohotele de râs.
Pe tânărul erou începuse să-l preocupe persoana mea mai mult decit admiratorii săi. Se părea că sunt singurul care nu i se ploconeşte și gîndul acesta îl ofensa probabil. I-a întrebat pe ceilalți cum mă cheamă.
— Hei, Mizoguchi ! strigă el.
Se uita la mine pentru prima dată. L-am țintuit cu privirea fără să scot o vorbă. În zîmbetul pe care mi l-a adresat am putut distinge ceva din atitudinea unui om influent.
