Îmi răsună și acum în urechi ţârâitul greierelui.
Templul” de”aur pe care-l revedeam după câteva luni se înălța pașnic în lumina zilelor târzii de vară. Deoarece tocmai intrăsem în rândurile preoţimii, aveam capul proaspăt ras.
Simţeam aerul îmbrăţişîndu-mi, strîns, ţeasta; aveam curioasa senzaţie că propriile mele gânduri păstrau contactul cu lumea din afară printr-o simplă membrană sensibilă, fragilă.
Când am privit Templul de aur cu acest nou cap al meu, am simţit că
acesta mă pătrundea nu numai prin ochi dar și prin cap. Ca şi cum capul meu reacţiona încălzindu-se la soare și răcindu-se la briza serii.
— În sfîrşit am ajuns să trăiesc aproape de tine, Templu de aur! îmi șopteam în sinea mea şi am încetat, pentru cîteva clipe, să mai mătur frunzele. N-am pretenţia s-o faci dintr-o dată, dar te rog, împrietenește-te cu mine şi dezvăluie-mi secretul. Simt că sunt la doi pași de a-ţi pătrunde frumuseţea şi totuși n-o pot vedea. Te rog ajută-mă să văd adevăratul Templu de aur mai limpede decât îţi văd imaginea cu ochii minţii. În plus, dacă ești într-adevăr atât de frumos încât nimic pe lumea aceasta nu se poate compara cu tine, atunci spune-mi de ce ești atât de frumos, de ce e necesar să fii frumos?
În vara aceea Templul de aur părea să contrasteze şi mai puternic cu veștile proaste de război care ajungeau zi de zi la urechea noastră, strălucind mai viu ca niciodată. În iunie americanii debarcaseră la Saipan și aliaţii erau în câmpiile Normandiei. Numărul vizitatorilor scăzu considerabil, dar Templul de aur părea că se bucură de singurătate, de tăcere.
Era firesc ca războaiele şi neliniştea, grămezile de cadavre și vărsarea de sânge să sporească frumuseţea Templului de aur. Pentru că acest templu fusese clădit pe neliniște de numeroşi stăpâni ursuzi care aveau un singur 29
general în mijlocul lor. Diferitele proiecte ale celor trei nivele, în care specialistul în istoria artei putea distinge un amestec de stiluri, izvorăsc probabil din căutarea unui stil care să cristalizeze întreaga neliniște înconjurătoare. Dacă însă ar fi fost construit într-un singur stil, Templul de aur ar fi fost incapabil să imbrăţişeze neliniștea şi şi-ar fi dat de mult obștescul sfîrșit.
Cum stăteam cu mâna pe mătură fără să-mi dezlipesc ochii de la templu, mi se părea foarte ciudat că această clădire există cu adevărat în fața mea. Templul de aur pe care-l văzusem când mi-am petrecut doar o noapte aici (atunci cînd l-am vizitat împreună cu tata) nu-mi dăduse această
senzaţie. Și acum abia-mi venea să cred că Templul de aur va fi mereu aici, în fața ochilor mei, chiar dacă anii trec.
Când mă gândeam la el pe vremea cînd stăteam la Maizuru, mi se părea că templul se află undeva, într-un colț al orașului Kyoto; dar acum, că
am venit să locuiesc aici, îmi apărea în faţa ochilor numai când îl priveam și înceta să existe când dormeam în pavilionul central. De aceea mă duceam de cîteva ori pe zi să-i arunc o privire, spre amuzamentul colegilor mei.
Întotdeauna mă uimea faptul că templul există de fapt și după ce-l priveam îndelung, mă întorceam în camera mea. Simțeam că dacă mă-ntorc brusc să-l privesc din nou, silueta lui va dispărea precum Euridice.
După ce am terminat de măturat prin jurul templului, am urcat pe dealul din spate ca să nu mă ardă soarele dimineţii, ce încălzea tot mai puternic, și am luat-o pe cărare spre Yukatei. Era înainte de ora deschiderii, așa că nu se vedea picior de om. O formaţie de avioane de luptă, din escadronul aviaţiei militare din Maizuru probabil, trecu cu zgomot asurzitor pe deasupra capului, zburând destul de jos, aproape de Templul de aur care tocmai se trezea.
Între colinele din spate era un lac plin de lintiţe, cunoscut sub numele de Yasutamizawa. În mijlocul lui se afla o insulă mică, și pe ea se înălța Shirahebizuka. un turnuleț din piatră pe cinci nivele. Aerul dimineții se umplu de ciripitul păsărelelor: nu se vedea nicio pasăre dar întreaga pădure răsuna de cântul lor.
30
În fața lacului creștea iarbă deasă, despărţită de cărare printr-un gărduleţ. Lângă el era întins un băiat tânăr în cămașă albă. O greblă din lemn de bambus stătea rezemată de un arțar mic.
Băiatul se ridică cu atâta energie, încât aveai impresia că o să
scobească o gaură în aerul plăcut de vară ce ne învăluia; dar cînd mă văzu, spuse, dezamăgit parcă:
— Tu erai ?
Îl cunoscusem chiar cu o seară în urmă. Îl chema Tsurukawa și venea de la un templu prosper din suburbiile orașului Tokyo. Provenea dintr-o familie înstărită şi avea de toate: întreţinere la şcoală, bani de buzunar, pachete de acasă. Fusese trimis la Templul de aur pentru că se înrudea oarecum cu stareţul și în ideea de a vedea cum se face educaţia jiso-ilor obișnuiți. Plecase acasă pe perioada vacanței de vară şi se întorsese la Kyoto în seara aceea. Tsurukawa avea un accent pur de tokyot. Urma să intre şi el în toamna aceea la Colegiul Rinzai, în aceeași clasă cu mine şi cu o seară în urmă mă intimidase cu turuiala şi cu voioşia lui.
Cind l-am auzit spunînd „Tu erai?" n-am mai fost în stare să rostesc nici un cuvânt.
Am avut impresia că tăcerea mea îi sună a reproș.
— E-n ordine. Să știi că nu trebuie să măturăm chiar totul. Oricum se murdărește iar când vin vizitatorii. Mai ales că nici nu prea mai e lume în ultima vreme.
Am pufnit în râs. Cînd râdeam astfel, fără să vreau, se pare că-mi apropiam oamenii.
Oricum, nu aveam de unde să ştiu ce impresie făceam asupra altora.
Am sărit gardul şi m-am aşezat lîngă Tsurukawa. 'Ţinea mâna sub cap, așa că am observat că deşi partea exterioară era bronzată binișor, cea ferită
de soare era atît de albă, de i se vedeau venele prin piele. Razele soarelui de dimineaţă radiau printre copaci, împrăștiind o umbră de un verde deschis în jur, pe iarbă. Instinctul îmi spunea că băiatul acesta nu iubește Templul de aur așa cum îl iubesc eu. Atașamentul meu față de templu își avea izvorul în propria mea urâțenie.
— Am auzit că ţi-a murit tatăl, spuse Tsurukawa.
— Da.
31
Tsurukawa își întoarse privirile într-o parte şi, fără să facă nici un efort pentru a ascunde cât era de preocupat de modul lui copilăresc de a interpreta lucrurile, continuă:
— Ţie îți place Templul de aur atît de mult deoarece îți amintește de tatăl tău, nu ? Vreau să spun că atunci când îl priveşti, îţi aminteşti cât de mult îi plăcea tatălui tău.
Mă bucura faptul că raţionamentul lui pe jumătate corect nu produsese nici un soi de schimbare pe chipul meu apatic. Era evident că Tsurukawa clasa sentimentele omenești în sertărașe separate pe care le păstra în camera lui,exact ca băieţii care clasează diverse specii de insecte; și-i făcea plăcere să le scoată din cînd în cînd afară ca să facă experienţe pe ele.
— Eşti trist din pricina morţii tatălui tău, nu ? De aceea ești atît de retras.. M-am gândit la asta de cînd te-am întâlnit aseară.
Observațiile lui nu m-au contrariat. De fapt, sentimentul lui că eu păream retras îmi dădea o oarecare libertate și liniște a cugetului, drept care nu m-am bâlbâit deloc:
— N-am de ee să fiu trist, să ştii.
Tsurukawa mă privi, netezindu-și cu mâna sprâncenele prea lungi, care păreau să-l încurce.
— Vai de mine! exclamă el, deci îţi urai tatăl? Sau îi purtai antipatie?
