Vorbi tare ca să-l audă toată lumea, dar când începu să mănânce, abia fu în stare să înghită una mică.
19
N-aveam deloc impresia că acest tren negru de funingine va mai ajunge vreodată în oraş.
Aveam senzaţia că este un tren cu destinația moarte. Din clipa în care îmi trecu așa ceva prin minte, fumul care umplea compartimentul de fiecare dată când trecea prin tunel, îmi mirosi a crematoriu.
Cu toate acestea, cînd am ajuns în cele din urmă la Poarta Somon de la Rokuonji, inima începu să-mi bată puternic. Urma să văd unul din cele mai frumoase lucruri din lume.
Soarele începu să coboare și dealurile erau învăluite în ceață. Mai intrau pe poartă și alți vizitatori odată cu mine şi cu tata. În stânga porţii era clopotnița înconjurată de pruni înfloriţi.
În fața pavilionului principal creștea un stejar uriaș. Tata s-a oprit la intrare și a cerut permisiunea să intre. Starețul a trimis vorbă că este ocupat cu un vizitator şi ne-a întrebat dacă putem aștepta douăzeci-treizeci de minute.
— Hai să vezi şi tu Templul de aur! spuse tata.
Era limpede că vroia să-mi arate că mai are oarecare trecere prin locul acesta și încercă să intre fără să plătească. Dar se schimbase persoana care vindea bilete și talismane cât și cel care controla biletele la intrare cu zece ani în urmă, când tata venea mereu la templu.
— Presupun că data viitoare cînd voi veni, vor fi iarăşi alţii, spuse tata cu răceală.
Simţeam eu că tata nu mai credea în această „data viitoare“.
I-am luat-o înainte tatii. Ţopăiam pur şi simplu, dar dinadins mă
purtam ca un băiețaş vesel. (Numai în astfel de ocazii mai aveam şi eu ceva copilăresc în mine.) Apoi, Templul de aur la care visasem atît de mult se dezvălui dezamăgitor, în întregime, în faţa mea.
Stăteam pe marginea lacului Kyoko şi de partea cealaltă a apei, Templul de aur îşi etala fațada în razele soarelui-apune. Sosei era pe jumătate ascuns în stânga. Templul de aur arunca o umbră minunată pe suprafaţa lacului unde pluteau lintiţe şi frunze de lotus.
Umbra era mai frumoasă decât însăși clădirea.
Soarele-apune reflecta undele lacului ici-colo, pe cornișele celor trei nivele ale templului. În comparaţie cu lumina înconjurătoare, reflectarea 20
aceasta era prea orbitoare și limpede; Templul de aur îmi dădea impresia că
se încovoia, mândru, îndărăt.
— Ei, ce părere ai? mă întrebă tata. Frumos, nu? Nivelul întâi se numește Hosui-in, al doilea Choondo şi al treilea Kukyocho.
Tata îmi cuprinse umărul cu mâna lui bolnavă, vlăguită.
Mi-am schimbat în cîteva rânduri unghiul din care priveam şi mi-am plecat capul în diverse direcţii. Dar templul nu mi-a provocat nici o emoție.
Mi se părea mai degrabă o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche.
Pasărea phoenix de pe acoperiș arăta ca o cioară care tocmai a poposit să se odihnească. Şi nu numai că n-a reușit să mă frapeze prin frumuseţe, dar am avut chiar o senzație de lipsă de armonie și neliniște. Oare frumusețea poate să fie atât de lipsită de frumuseţe ?
Dacă aș fi fost un băiat modest și studios, mi-aş fi regretat lipsurile privind aprecierile estetice înainte de a mă descuraja atît de repede. Dar durerea de a fi fost decepţionat de ceva de la care mă aşteptam la mai mult m-a făcut să nu mai ţin seama de nimic.
Îmi trecu prin minte că Templul de aur putea foarte bine să se deghizeze pentru a-și ascunde adevărata frumuseţe. Oare nu tocmai pentru a se pune la adăpost de lume, frumusețea aceasta îi decepţiona pe cei care o observau atent? Trebuia să mă apropii mai mult de templu; trebuia să
îndepărtez obstacolele ce păreau urâte în ochii mei; trebuia să-l examinez în întregime, în cele mai mici detalii şi să pătrund esența frumuseţii cu propriii mei ochi. În măsura în care eu credeam numai în frumuseţea ce putea fi văzută cu ochiul liber, reacţia mea de atunci era foarte firească.
Pătruns de respect, tata mă conduse pînă la veranda primului nivel, Hosui-in. Am privit mai întâi la macheta Templului de aur executată cu foarte multă migală. Se afla într-o cutie de sticlă și era foarte apropiată de templul visurilor mele. Urmărind cu privirea această minusculă şi perfectă
imagine a Templului de aur în cadrul templului propriu-zis, mi-au treeut prin minte nenumărate analogii între un univers mic plasat într-unul mare sau între unul și mai mic și unul mic. Era prima oară cînd puteam visa.
Visam la micuțul dar perfectul Templu de aur, care era mai mic decît 21
macheta; și la Templul de aur, care era infinit mai mare decât cel real - atât de mare, încât învăluia aproape întregul univers.
N-am rămas prea mult în fața machetei.
Tata m-a dus să-mi arate statuia din lemn a lui Yoshimitsu, considerată
tezaur naţional.
Statuia era cunoscută sub numele de Rokuoninden-Michiyoshi, acesta fiind pseudonimul lui Yoshimitsu după tonsură.
Nu mi s-a părut decît o statuie ciudată, negricioasă şi n-am văzut nimic frumos în ea.
Apoi am intrat în Choondo, al doilea nivel, şi am privit picturile de pe tavan atribuite lui Kano Masanobu: erau îngeri care cîntau.
La nivelul al treilea, Kukyocho, am văzut jalnice rămășițe ale foliilor de aur care înveliseră iniţial interiorul. Nu deslușeam nici urmă de frumuseţe în toate acestea.
M-am rezemat de balustrada șubredă și am privit, dus pe gînduri, lacul în care se reflectau razele soarelui. Suprafaţa apei arăta ca o veche oglindă
de bronz ruginită de vreme; umbra Templului de aur cădea exact pe suprafațaei. Cerul înserării se reflecta și el în apă, dincolo de plante și lintițe.
Era cu totul altfel decât cerul de deasupra capetelor noastre. Era limpede și senin; de acolo de dedesubt și dinăuntru părea să înghită această lume a noastră, iar Templul de aur se adâncea în el ca o ancoră mare de aur complet înnegrită de rugină.
