6
— De ce nu-mi răspunzi ? Eşti mut?
— Sunt bâ-bâ-bâlbâit, răspunse unul din admiratorii săi în locul meu și pufniră cu toţii în râs. Ce uluitor a fost râsul acela dispreţuitor! Pentru mine a fost strălucitor - strălucitor ca lumina reflectată pe mănunchiul de frunze -
râsul acela crud al colegilor mei, atât de caracteristic pentru băieți de vârsta lor. — Ce ? Eşti bâlbâit ? De ce nu vii la Şcoala de Marină? Scot ei bâlbâiala din tine într-o singură zi!
Nu știu cum, dar am reușit să răspund clar. Cuvintele s-au rostit lin, fără nici cel mai mic efort din partea mea.
— Nu vreau acolo. Am de gând să mă fac preot.
Toată lumea tăcu. Tânărul erou plecă ochii, rupse un fir de iarbă și-l băgă în gură.
— Ei bine, spuse el, poate vine într-o bună zi şi clipa înmormântării mele și-o să-ţi dau de lucru.
Începuse războiul din Pacific.
În clipa aceea am avut o revelaţie neașteptată. Intuiţia că eu sunt cel ce așteaptă într-o lume obscură cu ambele mîini întinse. Că într-o bună zi florile de mai, uniformele, colegii mei răutăcioşi vor ajunge cu toţii pe mâinile mele.. întinse. Să ajung să-mi dau seama că eu eram cel ce stăpînea lumea strivind-o până-n temelii. . Dar această revelaţie era prea încărcată de semnificaţie pentru a putea deveni motiv de mindrie pentru un tînăr ca mine.
Mândria trebuie să fie ceva simplu, ușor de văzut, ceva strălucitor. Îmi doream ceva palpabil. Vroiam ca mândria mea să fie văzută de toată lumea.
De exemplu, sabia pe care el o purta la brâu era tocmai așa ceva.
Această sabie pe care toţi elevii o admirau era într-adevăr o podoabă
minunată. Se spunea că elevii de la Şcoala de Marină obișnuiau să-și ascută
creioanele cu ea. Ce elegant, consideram eu, să folosești un astfel de simbol pentru o bagatelă ca asta!
La un moment dat, tânărul își scoase uniforma lui de marină și o agăţă
de gardul alb.
Pantalonii și flanela albă de corp, atârnate exact lîngă toate florile acelea - da, emanau un miros de sudoare de tînăr. O albină poposi din greșeală pe floarea-cămașă albă strălucitoare. Chipiul, împodobit cu panglică
7
aurie, zăcea pe un ţăruș din gard; arăta de parcă se afla pe capul purtătorului, corect, tras pe ochi.
Posesorul lui fusese provocat de unul din elevi la luptă corp la corp şi porni spre ringul din spate.
Privind obiectele azvârlite, încercam să-mi imaginez un mormânt pe cinste. Florile de mai îmi întăreau această senzaţie. Chipiul care reflecta negrul ca tăciunele din cozoroc, sabia şi cureaua de piele care atârnau lângă
el fuseseră desprinse de trup și emanau o frumuseţe aproape lirică. Erau la fel de perfecte ca și amintirea ce mă lega de el; arătau într-adevăr ca niște relieve lăsate de un tânăr erou plecat pe front.
M-am asigurat că nu mă vede nimeni. Se auzeau ţipete dinspre ring.
Mi-am scos din buzunar cuțitul meu ruginit pe care-l foloseam pentru ascuţirea creioanelor; m-am strecurat până la gard şi pe dosul frumoasei teci negre am făcut nişte crestături oribile..
Povestindu-vă astfel de lucruri, aș putea fi luat drept un tânăr poet.
Dar pînă-n clipa de faţă, departe de mine gândul de a scrie vreo poezie; n-am făcut decît să mâzgălesc niște notițe. Nu simţeam nevoia vreunui gest care să-i eclipseze pe alţii, cultivîndu-mi un nou talent și căutând să mă-mplinesc prin domenii în care nu mă simţeam stăpân. Cu alte cuvinte, eram prea mândru ca să fiu artist. Visul meu de a deveni despot sau mare artist n-a depăşit niciodată hotarele iluziei şi n-aveam nici cel mai mic chef să mișc vreun deget în sensul acesta.
Deoarece faptul că nu eram înţeles de alţii devenise adevărata mea sursă de mândrie, n-am simţit niciodată nici cea mai mică dorință de a spune lucrurilor pe nume sau de a-i face pe alţii să înțeleagă ceea ce numai eu ştiam. Consideram că ce poate fi văzut şi înţeles şi de alţii nu-mi era hărăzit mie. Singurătatea mea lua proporţii din ce în ce mai mari, ca un porc pus la-ngrășat.
Brusc gîndurile mi se-ntoarseră la un incident tragic din satul nostru.
Deși nu eram de fapt implicat, nu mă pot debarasa de sentimentul de a fi participat la el.
Datorită acestui incident m-am văzut confruntat, dintr-un foc, cu totul: cu viaţa, cu plăcerile lumești, cu trădarea, cu ura și dragostea - da, cu tot ce 8
există pe lume. Dar memoria mea a preferat să respingă și să treacă cu vederea ideea de sublim ce se ascundea acolo.
La două case mai încolo de casa unchiului meu, locuia o fată drăguță. O
chema Uiko. Avea ochi mari şi privirea senină. Poate pentru că se trăgea dintr-o familie de bogătași părea cam trufașă. Deşi lumea o admira mult, nu-ţi puteai da seama ce gândeşte când rămâne singură.
Uiko era probabil virgină, dar femeile geloase o bârfeau și spuneau că
frumuseţea ei prevesteşte femeia sterilă.
După ce a absolvit Şcoala de fete, Uiko s-a angajat voluntar ca infirmieră la Spitalul Naval din Maizuru. Spitalul fiind destul de aproape de casă, mergea la lucru cu bicicleta. Trebuia să fie la datorie dimineaţa foarte devreme așa că pleca de acasă cînd mijea de ziuă, cu vreo două ore înainte de plecarea mea la școală.
Într-o seară, cu gîndul la Uiko, mă simţeam foarte deprimat. N-am putut închide ochii toată noaptea, așa că la revărsatul zorilor, după ce mi-am încălțat tenișii, m-am strecurat afară. Era o noapte plăcută de vară.
Nu era prima oară cînd Uiko mă obseda.
Frânturile de imagini se conturau tot mai limpede. Trupul ei, ce părea o închegare a gândurilor mele, se scufundă într-o umbră mohorâtă, rămânând însă alb și vioi; această umbră se închegă și deveni trup înmiresmat. Mă gândeam la căldura pe care ar simţi-o degetele mele la atingerea lui. Mă gândeam și la rezistenţa pe care ar întîmpina-o degetele mele şi la mirosul asemănător polenului.
