Frunzele începuseră să capete nuanţe ruginii, dar acum păreau negre.
Pavilionul principal se afla sus, în capătul treptelor. De aici pornea un culoar care ducea până la o sală goală ce părea să fi fost destinată dansurilor sacre kagura8. Oricum se asemăna cu cea a Templului Kiyomizu: suspendată
deasupra dealului, sprijinită pe stâlpi și grinzi transversale. Sala propriu-zisă, culoarul şi scheletul de lemn care o susţinea erau în bătaia vântului și a ploii. Nuanţele de roșu ale frunzelor de toamnă se asortau minunat cu acest schelet alb, care, în lumina lunii, părea misterios şi fascinant.
Dezertorul se ascundea probabil în sala de deasupra scenei. Kempei intenționau să-l prindă folosindu-se de Uiko.
Noi, martorii arestului iminent, ne-am ascuns și ne ţineam răsuflarea.
Deși mă învăluia aerul rece de sfârşit de octombrie, obrajii îmi ardeau.
Uiko urcă cele o sută cinci trepte de piatră cu mândria unei lunatice.
Albul profilului ei frumos contrasta puternic cu negrul rochiei şi al părului.
Vegheat de stelele ce licăreau printre nori în noapte, înconjurat de dealurile ai căror cedri semeţi se mărgineau cu imensul cerului, cu luna pestriță deasupra capului și în jur clădirile templului care scăpărau un alb strălucitor în întunericul ambiant - ei bine, ignorând parcă acestea, pe mine m-a îmbătat frumuseţea limpede a gestului de trădare al lui Uiko. Această
fată care urca singură acele trepte albe, ţanţoșă. Trădarea ei se asemăna cu stelele și cu luna şi cu cedrii semeţi. Cu alte cuvinte, trăia şi ea în aceeaşi lume cu noi, martorii ; şi chiar accepta natura care ne înconjura pe toţi. Urca 7 Poartă păzită de fioroşii regi Deva (n. tr.).
8 Aparţin credinței shintoiste (n. tr.).
14
treptele acelea ca reprezentanta noastră. Şi nu puteam să nu gîndesc, cu sufletul la gură:
— Prin trădare ea m-a acceptat deci şi pe mine. Acum îmi aparţine!
La un moment dat, faptele sau evenimentele dispar din memoria noastră. Dar imaginea lui Uiko care urca atunci cele o sută cinci trepte acoperite de mușchi îmi persistă în faţa ochilor. Mi se pare că urcă veșnic acele trepte.
Din clipa aceea ea deveni o ființă cu totul deosebită. Poate pentru că
Uiko cea care urca treptele acelea m-a trădat, ne-a trădat iar.
Din clipa aceea ea nu mai respingea lumea în totalitate. Dar nici n-o accepta în întregime.
A capitulat pur și simplu în fața patimii, a coborât la rangul femeii care se dăruie unui singur bărbat.
Cred că acesta este motivul pentru care îmi amintesc ceea ce urmează
de parcă ar fi fost o scenă descrisă într-o veche litografie.
Uiko o luă pe culoar și strigă în întunecimea templului. Se ivi atunci silueta unui bărbat.
Uiko îi spuse ceva. Bărbatul îndreptă revolverul spre treptele de piatră
și trase. Traseră și kempei dinspre un tufiș din apropiere. Omul se pregătea iar să tragă, dar Uiko o luă spre culoar şi începu să fugă. O ţinti și Uiko căzu.
Bărbatul duse țeava revolverului la tâmplă și mai trase o dată.
Mai întâi kempei şi apoi restul dădură buzna pe trepte-n sus, spre cele două cadavre.
Eu am rămas ascuns, nemișcat, la umbra frunzelor de toamnă.
Scheletul de lemn al templului se înălța deasupra capului meu. Zgomotul paşilor de pe scândurile de lemn îmi răsuna în urechi. Lumina păienjenișului de torţe trecu de balustrada culoarului și ajunse până la crengile roșiatice ale copacilor.
Senzaţia mea era că totul se pretrecea într-un trecut îndepărtat. Cei insensibili nu se indispun cînd văd sânge. Când se ajunge la vărsare de sânge, tragedia s-a încheiat. . Am aţipit. Cînd m-am trezit, am constatat că
toată lumea plecase. Era clar că uitaseră de mine.
Văzduhul se umplea de ciripitul păsărelelor și soarele dimineţii străbătea printre frunzele copacilor din jur. Clădirile scheletice de deasupra 15
mea păreau să reînvie de la soarele ce le ilumina de dedesubt. Templul își întindea liniştit şi mîndru sala lui goală înspre valea cu frunze ruginii.
M-am ridicat tremurând și m-am frecționat puţin să-mi pun sângele în mișcare. Nu mai rămăsese decît răceala din trup. Era singura care mai persista.
Anul următor, tata a venit la unchiul meu în vacanţa de primăvară. Îşi purta straiul de preot peste uniforma de campanie. A spus că mă duce la Kyoto pentru cîteva zile. Vechea boală a tatii se agravase şi am fost pur şi simplu șocat cînd l-am văzut atât de slăbit.
Am încercat cu toţii să-l facem să renunţe la călătorie dar nici n-a vrut să audă. Mi-am dat seama abia mai târziu că tata vroia să mă prezinte stareţului de la Templul de aur.
Nutream de mult speranța de a vizita Templul de aur pe care nu-l văzusem niciodată, dar nu mă-ncânta ideea să pornesc în călătorie cu tata, care, în ciuda eforturilor disperate pe care le făcea, se vedea de la o poştă cît era de bolnav. Pe măsură ce se apropia clipa în care urma să mă văd față-n faţă cu Templul de aur, o anume ezitare punea stăpînire pe mine.
Orice s-ar fi întâmplat. . esenţialul era ca Templul să fie frumos. Conta însă nu frumusețea în sine a templului, cît propria mea putere de a-mi imagina frumuseţea.
Ştiam destul de multe despre Templul de aur, atât cât poate să ştie şi să priceapă un băiat de vârsta mea. Am dat peste câteva date sumare legate de istoria templului într-un album de artă:
„Ashikaga Yoshimitsu (1358—1408) a confiscat vila Kitayama de la familia Saionji şi a transformat-o într-un adevărat palat. Pavilionul central este format din săli tipic budiste: Sarcofagul, Focul Sacru, Senbodo9. Nivelul Hosui; apoi clădirile rezidenţiale care cuprind: palatul propriu-zis, Sala Seniorilor, Sala Adunării, Turnul Tenkyo, Turnul Kyohonku, Sala Izumi și Pavilionul Kansetsu.
Sanctuarul este cel mai îngrijit dintre toate devenind mai târziu Templul de aur. Nu se știe exact când i s-a dat acest nume, dar se pare că
