oricum după războiul Ojin (1467—77).
În perioada Bunmei (1469—87) se vorbea în mod curent de Templul de aur.
9 Strană în religia creștină (n. tr.).
16
Templul de aur este o pagodă formată din trei nivele. Se află într-o imensă grădină, pe malul unui lac (lacul Kyoko). A fost construit în anul al cincilea al împăratului Oei (1398).
Primele două nivele au fost construite în stil propriu shinden-tsukuri10, cu obloane pliante; nivelul al treilea constă dintr-un apartament tipic Zen. Acoperişul, învelit în scoarță de chiparos, în stil hokei-tsukuri11, are în vîrf o pasăre phoenix de un auriu-roșcat. Sala Tsuri ieșită în afară spre lac, cu acoperişul ei ţuguiat, destramă monotonia arhitecturii înconjurătoare. Acoperișul Templului de aur este uşor înclinat, făcut din lemn puţin zgrunţuros. Este o construcţie atrăgătoare și elegantă, o capodoperă a arhitecturii în care stilul imperial se îmbină armonios cu cel budist. Templul exprimă așadar gustul lui Ashikaga Yoshimitsu, care a îmbrățișat din toată inima cultura Curţii Imperiale și transmite pe deplin atmosfera acelei perioade."
„După moartea lui Yoshimitsu, vila Kitayama s-a transformat în templu Zen, așa cum dorise Yoshimitsu ; s-a numit Rokuonji12. Mai târziu, aceste clădiri au fost mutate în altă parte şi lăsate în paragină. Printr-o minune, Templul de aur a fost singurul care s-a salvat și rămâne. .“
Ca şi luna, simbol al nopţii, Templul de aur fusese înălţat ca mesager al unor vremuri întunecate. De aceea templul visurilor mele trebuia să fie împresurat din toate părţile de beznă. În această obscuritate, templul se sprijinea liniştit şi nemișcat pe piloni frumoși și zvelţi, răspîndind o lumină
palidă dinăuntru.
Oricum i s-ar adresa lumea, Templul de aur trebuie să rămână mai departe tăcut, etalându-și privirilor delicata siluetă şi suportând întunericul ce-l înconjoară.
Mă gândeam deseori la phoenixul auriu-roșcat care încununa acoperișul și care de-atâta amar de vreme este expus vitregiilor naturii.
Această misterioasă pasăre aurie nu cântă în zori şi nici nu bate din aripi - cu siguranţă c-a şi uitat că este pasăre. Totuși, nu se poate spune că nu arată de parcă ar fi gata să zboare. Alte păsări zboară în văzduh, dar aceasta 10 Shinden - palat, tsukuri - alcătuire (jap.)
11 Ho - comoară, kei - formă (jap.) (n. tr.).
12 Ji — templu (jap.) (n. tr.).
17
zboară etern în timp, pe aripile ei sclipitoare. Timpul își lasă amprenta pe aripi. Le atinge şi plutește înapoi. Ca să zboare, pasărea phoenix rămâne nemișcată, cu privirea încruntată, cu aripile spre înalturi, fâlfâindu-și penele cozii, întinzându-și vitejeşte maiestuoasele-i picioare aurii.
Cînd gândurile mă purtau înspre Templul de aur, acesta mi se părea un minunat vapor ce străbate marea timpului. Albumul de artă vorbea despre
„niște clădiri expuse curentului“, dar și aceste cuvinte îmi aduceau în faţa ochilor imaginea unui vapor. Lacul spre care dădea această minunată şi complexă barcă a plăcerii putea fi considerat simbol al mării.
Templul de aur îşi croise drum printr-o noapte nemărginită. O
traversare al cărei sfârşit nu se prevedea încă. Ziua, acest ciudat vapor își cobora nevinovat ancora, expunându-se privirilor mulţimii; cînd se înnopta însă, întunericul din jur îi dădea forțe noi și plutea mai departe, cu acoperișul unduindu-se, ca o corabie mare.
Nu exagerez deloc dacă afirm că prima problemă de seamă pe care am avut-o de înfruntat în viața mea a fost cea a frumuseţii. Tatăl meu nu era decât un biet preot de ţară, cu un vocabular sărac, dar a fost cel care mi-a atras atenţia că „pe lumea aceasta nu există nimic mai frumos ca Templul de aur“. La gândul că frumuseţea a pătruns deja în lumea aceasta străină mie simţeam o oarecare stânjeneală și iritare. Şi dacă într-adevăr exista frumuseţe acolo, atunci propria mea existenţă era ceva lipsit de frumuseţe.
Pentru mine Templul de aur n-a fost niciodată o simplă idee. Munţii mă împiedicau să-l zăresc, dar dacă totuși vroiam să-l văd, n-aveam decît să
mă duc la el, fiindcă el era mereu acolo. Frumuseţea era deci ceva palpabil, ceva ce puteai atinge cu propriile-ţi degete, ceva ce se putea reflecta în ochi.
Știam și aveam convingerea fermă că printre toate lucrurile schimbătoare din lume, Templul de aur rămânea imuabil și nevătămat.
Erau momente cînd mă gândeam la Templul de aur ca la o operă de artă mică, delicată, pe care puteam s-o ţin în mîini; alteori îl consideram o catedrală monstruoasă, care se înălța spre nesfîrşitul cerului. Tânăr fiind, eu nu puteam considera frumusețea ca fiind ceva cumpătat. Pentru mine contau doar extremele: ori mare, ori mic. Deci cînd vedeam floricele de vară
udate de rouă, ce păreau să răspândească o lumină vagă, ele mi se păreau la fel de frumoase ca Templul de aur. La fel îmi aminteau de templu și norii întunecoși încărcaţi de fulgere ce pluteau peste dealurile cu coama aurie.
18
Când vedeam un chip frumos, îmi trecea prin minte comparaţia: „frumos ca Templul de aur“.
Călătoria a fost apăsătoare. Trenurile pe linia Maizuru plecau din Gara de Vest și mergeau până la Kyoto via Ayabe, oprindu-se în gări neînsemnate, ca Makura și Uesugi.
Vagonul era murdar, iar cînd am ajuns în defileul Hozu şi trenul începu să intre din tunel în tunel, fumul pătrunse necruţător în compartiment făcându-l pe tata să nu se mai oprească din tușit.
Majoritatea pasagerilor aveau o oarecare legătură cu Marina.
Vagoanele de clasa a treia erau pline de rude care se întorceau din vizitele făcute subofiţerilor, marinarilor, soldaţilor din infanteria marină şi muncitorilor de la depozitele de muniții din Maizuru.
Priveam prin fereastră la cerul înnourat şi plumburiu de primăvară.
Priveam la veşmintele tatii și la tânărul ofiţer rumen în obraji, al cărui piept sălta de parcă era gata-gata să rupă șirul de nasturi aurii. Aveam senzația că
mă aflu între cei doi. Mă voi înrola şi eu curând. Dar nu eram sigur că dacă
mă voi înrola, voi fi în stare să-mi fac datoria cu credinţă așa cum şi-o făcea, probabil, subofiţerul din faţa mea. Oricum, în clipa de faţă, mă găseam exact între două lumi. Deși eram încă foarte tânăr și deloc frumos, eram conștient de faptul că lumea morţii guvernată de tata și cea a vieţii reprezentată de tânăr se uneau prin intermediul războiului. Poate şi eu deveneam un intermediar. Dacă eram ucis în război, era clar că nu mai conta câtuși de puţin înaintea mea, o luam.
Mă îngrijora tusea tatii. Mă mai uitam și pe fereastră la rîul Hozu. Era albastru închis, o culoare apăsătoare precum sulfatul de cupru folosit în experienţele de laborator. De fiecare dată când trenul ieşea din tunel, defileul Hozu se vedea fie departe de şine, fie extrem de aproape.
Înconjurată de stânci netede, apa părea un permanent vârtej vineţiu.
Tata avea niște turte albe de orez în cutiuța lui cu mâncare, dar îi era rușine să le scoată în prezenţa celorlalți din compartiment.
— Nu sunt de la bursa-neagră, spuse el. Mi le-au dat din toată inima enoriașii mei. Le mănânc cu plăcere și recunoștință.
