pricina morţii tatii, această uimire s-a transformat într-o anume emoție neputincioasă care nu mai putea fi numită nici măcar surpriză.
Am plecat în grabă spre casă, dar când am sosit, tata era de-acum așezat în sicriu. Am luat-o prin Uchiura și de-acolo cu barca de-a lungul golfului Nariu, ceea ce însemnase o zi întreagă de drum. Era o căldură
înăbuşitoare şi soarele frigea pur și simplu. Imediat după ce l-am văzut pe tata, sicriul fu dus la crematoriul din golfuleţ și urma să fie incinerat pe malul mării.
Moartea unui preot de ţară constituie un eveniment cu totul deosebit pentru că pare prea oportun. Preotul este, ca să zic așa, părintele spiritual al respectivei zone, păzitorul vieților enoriașilor săi, omul căruia ei i-au încredinţat existența lor ulterioară. Şi tocmai omul acela a murit în templul său! Ca și când și-ar fi făcut cu prisosinţă datoria; ca şi când omul care i-a învăţat pe alţii cum să moară a încercat o demonstraţie publică şi, din greșeală, a murit chiar el.
Sicriul tatii se afla într-un loc care părea anume făcut pentru el. Totul era pregătit până în cele mai mici amănunte. Mama, preotul cel tânăr şi enoriașii plângeau în faţa sicriului.
Vocea tânărului preot tremura; parcă aștepta şi acum indicaţii din partea tatii care zăcea în sicriu înaintea lui.
Faţa tatii era îngropată în flori de primăvară. Prospeţimea acelor flori ii dădea o senzaţie îngrozitoare. Parcă iscodeai fundul unei fântâni. Şi asta deoarece chipul unui mort coboară mult în adâncime față de momentele când omul trăia, lăsînd să se întrevadă doar conturul unei măști; cade atit de adânc, încât nu mai poate fi niciodată scos la suprafaţă.
Chipul unui mort ne poate spune mai limpede decât orice altceva pe lumea aceasta cât suntem de departe de adevărata existență materială şi cât ne este de imposibil să o pricepem.
Eram confruntat pentru prima oară cu o astfel de situaţie în care spiritul se transformă prin moarte în substanță materială; și abia acum simțeam că încep să înțeleg de ce florile de primăvară, soarele, banca mea, școala, creioanele - de fapt tot ce era realitate - mi se păreau atât de reci, atât de îndepărtate de propriul meu eu.
Mama şi enoriașii urmăreau cu coada ochiului ultima mea întâlnire cu tata. Dar inima mea neînduplecată nu vroia să accepte analogia cu lumea 26
celor vii pe care o implica cuvîntul „întâlnire“. Pentru că de fapt aceasta nu era o întâlnire; priveam pur și simplu chipul de mort al tatii.
Toate privirile erau aţintite într-acolo. Și eu îl contemplam. Am constatat că privitul (adică pur și simplu faptul de a te uita la cineva fără o intenţie anume) era privilegiul celor vii şi acest privit putea fi la fel de bine și o expresie a cruzimii. Astfel înţelegea să se convingă de propria-i existenţă
tânărul ce nu cântase nicicând cu voce tare și nu alergase niciodată ţipând cât îl ţinea gura.
Deși în multe privinţe îmi lipsea curajul moral, acum n-am simţit nici cea mai vagă urmă de rușine - acum, când mi-am întors fața senină, fără
lacrimi, spre cei care jeleau moartea tatii.
Templul se afla pe o stîncă, la mare. În spatele convoiului funebru, norii se încolăceau deasupra Mării Japoniei, blocându-mi priveliştea.
Începui să cânt şi eu, alături de preot, sutra Zen care însoțea ducerea scriului la locul incinerării. Templul era întunecat. Stindardul suspendat între doi stâlpi, florile din sanctuar, cădelnița și vazele cu flori - toate străluceau puternic la lumina slabă a luminărilor.
Mai adia ușor vîntul dinspre mare, umflându-mi mânecile mantiei. Pe cînd cântam sutra, eram tot timpul conștient de poziţia norilor de vară
reflectându-și lumina în colţul ochilor mei.
O fâşie de lumină, ce pătrundea de afară în templu, îmi inunda o parte a feţei. Strălucea puternic - ce afront!
Când cortegiul funebru se afla la numai câteva sute de metri de crematoriu, ne-a prins ploaia. Din fericire treceam chiar prin faţa casei unuia dintre enoriașii mai înstăriți ; am intrat și ne-am adăpostit. Ploaia nu părea să se oprească. Cortegiul trebui să-și continue drumul, așa că primirăm cu toţii umbrele și, după ce am acoperit sicriul cu o mușama, am pornit mai departe.
Se afla pe o porţiune de plajă pietroasă într-un golfuleţ ce ieșea înspre mare, în partea de sud-est a orașului. Fusese ales acest loc pentru incinerări deoarece de aici nu ajungea fumul și mirosul pînă la locuinţele oamenilor.
Marea era foarte agitată aici. Valurile se rostogoleau înainte înfoindu-se și spărgându-se, de aceea porțiunea aceasta ce nu cunoştea pic de linişte era în permanenţă asaltată de picături de ploaie. În obscuritatea ei, ploaia străpungea calm suprafaţa apei, neţinând seama de mișcarea permanentă a mării. Doar cîte o rafală de vânt sufla ploaia înspre stâncile 27
pustii. Atunci acestea se înnegreau, de parcă ar fi fost stropite cu cerneală
neagră.
Am trecut printr-un tunel și am ajuns la locul cu pricina. În timp ce muncitorii făceau pregătirile pentru incinerare, noi ne-am adăpostit de ploaie în tunel.
N-am putut zări marea. Nu se vedeau decât valurile şi pietrele ude și negre și ploaia. Continuă să plouă și cît unseră sicriul cu ulei.
I-au dat foc. Uleiul era raţionalizat, dar, fiind vorba de funeraliile unui preot, au reușit să-l obţină în cantitate suficientă și acum flăcările se luptau cu ploaia, ridicându-se în aer cu zgomotul unei plesnituri de bici. Deşi era-n plină zi, flăcările se distingeau limpede prin fumul dens. Fumul se înălță
drept în sus şi, puţin câte puţin, se deplasă spre stînci; apoi, la un moment dat, flăcările se ridicară şi ele grațios în ploaie.
Dintr-o dată, se auzi un sunet îngrozitor; parcă se rupsese ceva.
Capacul sicriului sări în sus.
Am privit-o pe mama care stătea lîngă mine. Ţinea cartea de rugăciuni în ambele mâini. Chipul ei era inflexibil; părea atât de mic şi de îngheţat, încât aveai senzaţia că-l poţi lua în palmă.
Ascultând de rugăminţile tatii, m-am dus, ca jiso14 la Templul de aur din Kyoto. Starețul mă luă sub aripa lui protectoare. Îmi plătea cheltuielile școlare, iar eu, în schimb, făceam treabă gospodărească. Poziţia mea era echivalentă în termeni laici cu cea a unui servitor-student.
De îndată ce mi-am început slujba la templu, mi-am dat seama că nu mai rămăseseră decât oameni foarte bătrâni sau foarte tineri, mai ales după
ce plecase și monitorul din căminul nostru. Era bine din multe puncte de vedere că mă aflam aici. Nu mă mai necăjea nimeni că sunt fiu de preot aşa cum făceau colegii mei de şcoală; pentru că aici toată lumea era la fel.
Singura diferență era că eu mă bâlbâiam şi că eram ceva mai urât decât ceilalţi.
Îmi întrerupsesem cursurile școlii medii înainte de a le absolvi, dar cu ajutorul părintelui Tayama Dosen s-a aranjat să mi le continui la Colegiul 14 Ministrant budist (jap.) (n. tr.).
28
Rinzai. Urma să reîncep şcoala în trimestrul al doilea, adică în mai puţin de o lună. Ştiam că de cum voi începe şcoala cea nouă, mă vor mobiliza pentru muncă obligatorie în vreo fabrică. Aveam de înfruntat o situaţie nouă, dar îmi mai rămăseseră cîteva săptămîni din vacanţa de vară. Vacanţă de vară în doliu; vacanță de vară asupra căreia apăsau ultimele zile ale războiului din 1944.
Viaţa mea ca jiso s-a desfășurat lin şi, de câte ori privesc în urmă, îmi dau seama că aceasta a fost singura mea vacanţă adevărată.
