Am luat-o la fugă pe drum, prin beznă. Nu m-am împiedicat de pietre şi parcă întunericul îmi deschidea calea.
Am ajuns pînă la o bifurcaţie ce ducea spre cătunul Yasuoka. Aici creștea un keyaki1 mare, al cărui trunchi era umed de rouă.
M-am ascuns după copac aşteptînd să apară bicicleta lui Uiko dinspre sat. N-aveam nici cea mai vagă idee de ce-am să fac după aşteptare. Am alergat cu sufletul la gură, dar acum că poposisem la umbra copacului, nu știam nici eu cum să procedez.
Am trăit prea rupt de realitate și de aceea îmi imaginam că odată
pătruns în lumea din afară, totul devenea uşor, totul devenea posibil.
1 Arbore oriental (Zelkova serrata) (n. tr.).
9
M-au pişcat ţânţarii. Auzeam cocoșii cântând cucurigu ici-colo. Am scrutat drumul cu privirea. Am văzut ceva alb şi nedesluşit în zare.
Aveam impresia că-i culoarea zorilor, dar era Uiko.
Mergea pe bicicletă. Farul era aprins. Bicicleta înainta fără zgomot. Am sărit de sub copac în faţa bicicletei. Abia a reuşit s-o oprească.
Am simţit că mă transform brusc în stană de piatră. Lumea exterioară
pierduse contactul cu lumea mea interioară și mă împresura parcă
cerându-și drepturile unei trăiri adevărate. Eu-l care fugise din casa unchiului, care-şi încălțase tenişii albi și care bătuse atîta drum prin întuneric pînă la keyaki, ei bine, acel eu îl determină pur și simplu pe eul interior să fugă încoace. Totul era îngrozitor de lipsit de noimă: acoperișurile caselor ale căror contururi se întrevedeau vag în întuneric, copacii negricioși, culmile întunecate ale lui Aobayama2, da, pînă şi Uiko care stătea acum în fața mea. Parcă ceva conferise tuturor o realitate fără să mă
aştepte și pe mine să particip; şi această mare realitate, fără sens, îngrozitor de întunecată mi-a fost dată mie, mă apăsa greoi, senzaţie pe care n-o încercasem niciodată pînă atunci.
Mi-a trecut prin minte, ca întotdeauna de altfel, că singurele care mă
pot salva în astfel de situaţii sunt cuvintele. Mă caracteriza această
înţelegere eronată. Cînd mi se cereau fapte, pe mine mă preocupau cuvintele; şi asta deoarece cuvintele îmi ieşeau cu atâta greutate din gură, încât mă concentram asupra lor şi uitam cu totul de fapte. Mie mi se părea că
faptele, care erau uluitoare și deosebite, trebuie însoţite neapărat de cuvinte la fel de uluitoare și deosebite.
Nu priveam la ceva anume. Uiko, după câte îmi amintesc, s-a speriat la început, dar când și-a dat seama că sunt eu, n-a făcut decât să se uite la gura mea. Bănuiesc că se uita la orificiul acela întunecat și tâmp, acel orificiu deformat şi murdar ca un cuib de animal mic de câmp și care acum se mișca fără noimă în întunecimea zorilor - privea doar la gura mea. Şi, mulțumită că
nu va fi în stare să rostească nici măcar un sunet care să mă lege de lumea exterioară, răsuflă ușurată :
— Sfinte Doamne! zise ea. Ce straniu! De ce-i în stare un bâlbâit !
Vocea lui Uiko avea ceva din prospeţimea și decența brizei dimineţii.
Sună clopoţelul de la bicicletă și-și puse iar picioarele pe pedale.
Mă ocoli de parcă evita o piatră din drum.
2 Yama — „munte“ (n. tr.).
10
Deși nu mai era ţipenie de om prin jur, Uiko sună iar și iar clopoţelul și pe când pedala, eu îl auzeam răsunând peste cîmp, în zare.
Uiko m-a pârât, așa că în aceeași seară mama ei veni la unchiul meu.
Unchiul, care de obicei era un om blînd, m-a certat zdravăn atunci. Am blestemat-o pe Uiko; după cîteva luni blestemul meu avea să se adeverească.
Din clipa aceea cred cu tărie în puterea blestemelor.
Îi doream moartea zi și noapte. Vroiam să dispară martora rușinii mele. Dacă nu mai erau martori, ruşinea putea fi smulsă din rădăcini. Și alţi oameni pot fi martori. Dar dacă alţii nu există, n-are cum să se mai nască
ruşinea pe lume. Ceea ce văzusem eu pe chipul lui Uiko, în dosul acelor ochi care sclipeau ca apa în întunericul zorilor, era exact lumea celorlalţi - adică
lumea celor ce nu ne vor lăsa niciodată în pace, care sunt gata să fie parteneri şi martori la crima noastră. Ceilalţi trebuie distruși. Ca să pot într-adevăr să înfrunt soarele, lumea însăși trebuie distrusă..
La două luni după ce m-a pârât, Uiko a renunţat la slujba ei de la spital şi nu mai ieşea din casă. Circulau tot soiul de zvonuri.
Apoi, la sfârşitul toamnei, s-a întâmplat ce v-am spus.
Nici măcar n-am visat ca un dezertor din Marină să se refugieze tocmai în satul nostru.
Într-o zi, pe la prânz, un poliţist de la kempei-tai3 veni la primărie. Nu era cu totul ieşit din comun faptul că un kempei4 vine la noi, așa că n-am dat prea mare însemnătate vizitei sale.
Era o zi senină, spre sfîrșitul lui octombrie.
Fusesem la școală ca de obicei, îmi terminasem lecţiile şi mă
pregăteam să mă culc. Tocmai cînd vroiam să sting lumina, am aruncat o privire pe fereastră și am auzit lumea din sat alergând ; arătau ca o haită de câini care gâfâiau. Am coborât. Mătușa și unchiul se treziseră și ei și am ieşit cu toţii. La intrare unul din colegii mei stătea pironit locului, mut de uimire.
