Faptul că atunci mi s-a făcut brusc foarte foame corespundea exact anticipărilor mele şi departe de a mă simţi măgulit, aveam sentimentul că
am fost trădat. Mai aveam la mine pâinea şi pișcoturile pe care le începusem cu o zi în urmă. Mi-am șters mâinile ude de un colţ al puloverului și am devorat totul cu lăcomie. Nu le simţeam gustul. Stomacul meu a ţipat după
mâncare și nu se sinchisea deloc dacă mie-mi place sau nu. Noroc că am reușit să-mi îndes în gură, în mare grabă, niște pâine.
Inima-mi bătea puternic. După ce-am terminat de înghiţit mâncarea, am scos nişte apă din lac și am băut.
Eram pe punctul de a trece la fapta cea mare.
Terminasem cu toate pregătirile şi nu-mi rămânea decât să sfârşesc odată. Nici nu-mi trebuia un efort prea mare.
Nu mi-am dat seama pentru moment că între mine şi ceea ce aveam de gând să fac se deschidea o prăpastie mare, gata să-mi înghită și viața.
Pentru că în clipa aceea mă uitam fix la Templul de aur şi-mi luam rămas-bun de la el. Templul de aur era şters în întunericul nopţii ploioase şi nici măcar conturul nu i se distingea clar. Stătea acolo, în beznă, ca şi când era o cristalizare a însăşi nopţii. Încordîndu-mi privirile, am reuşit să
desluşesc Kukyocho, nivelul superior al Templului, unde întreaga clădire se îngusta, precum şi Choondo şi Hosui-in. Dar diversele detalii ale Templului, care m-au impresionat atât de mult în trecut, s-au topit în întunericul monocrom. Cum amintirile legate de frumuseţe se împrospătau tot mai mult, tocmai întunericul fu cel care-mi oferi fundalul potrivit visării.
Întreaga mea concepţie despre frumuseţe se ascundea în această formă
sobră, adunată la pământ. Datorită puterii amintirii, diversele detalii estetice începuseră să sclipească, unul câte unul, în întunericul înconjurător, 191
sclipirea se întindea tot mai mult, până când întreg Templul răsări în faţa mea în însăşi lumina stranie a timpului, care nu e nici zi, nici noapte.
Niciodată nu mi s-a mai părut Templul de aur atât de perfect ca formă, nu l-am văzut niciodată sclipind în felul acesta, până în cel mai mic detaliu.
Aveam impresia că-mi însuşisem viziunea unui orb. Lumina care emana chiar din templu făcu clădirea să pară transparentă şi, de acolo, de pe malul lacului, distingeam foarte bine picturile sfinţilor de pe acoperișul din interiorul nivelului Choondo, precum și rămășițele de folii aurite de pe pereţii nivelului Kukyocho. Exteriorul plăcut al Templului de aur se contopea strâns cu interiorul. Cuprinzând întreaga priveliște cu ochii, am reușit să remarc bine clădirea, linia clară a motivului, repetarea migăloasă a detaliilor oriunde revenea motivul respectiv, am perceput efectul contrastului şi al simetriei. Nivelele inferioare, Hosui-in și Choondo, aveau cam aceeaşi lăţime și, deși era o oarecare diferenţă între ele, aveau aceeaşi cornișă; un nivel se odihnea pe vârful semenului său, astfel încât arătau ca o pereche foarte strânsă de vise sau ca nişte amintiri ale unor plăceri similare pe care le-am gustat cândva, în trecut.
Aceste două etaje surori gemene au fost încununate de un al treilea, Kukyocho, care se îngusta brusc. Și sus, pe acoperiș, pasărea din bronz aurit înfrunta noaptea, noaptea cea fără de lumină.
Numai acestea nu l-au satisfăcut pe arhitect. La vest de Hosui-in a mai adăugat gingașul Sosei, care se proiecta din templu ca un pavilion ieşit în afară. Parcă își dăduse toată osteneala să distrugă simetria clădirii. Rolul lui Sosei în arhitectura globală era de împotrivire metafizică. Deşi nu se întindea mult peste lac, îţi lăsa totuşi impresia de îndepărtare vagă de centrul Templului de aur. Sosei era ca o pasăre ce se înalţă în zbor dinspre clădirea principală, ca o pasăre care își întinde aripile cu câteva clipe în urmă și vrea să scape de suprafața lacului spre tot ce era lumesc.
Semnificaţia lui Sosei era asigurarea unei punți între rînduiala ce guverna lumea și acele lucruri - ca de exemplu dorința trupească - ce erau în mare neorânduială. Da, asta era.
Sufletul Templului de aur începea cu acest Sosei ce semăna cu un pod rupt la jumătate; forma apoi un turn cu trei nivele și iar fugea de pod. Pentru că puterea imensă a dorinţei trupeşti ce pâlpâia la suprafața acestui lac era sursa forței ascunse ce înălțase Templul de aur; dar după ce fusese rânduită
această putere și terminat turnul cu trei nivele, n-a mai suportat să
sălăşluiască acolo și nu i-a mai rămas decât să scape o dată cu Sosei înapoi la suprafața lacului, înapoi la pâlpâirea nesfârșită a dorinţei senzuale, înapoi la 192
locul de baştină. Mai demult, ori de câte ori priveam pâcla dimineţii şi a serii abătându-se deasupra lacului, mă frământa mereu acelaşi gînd - gîndul că
aici sălășluia imensa forță senzuală care a construit Templul de aur.
Și frumuseţea a sintetizat luptele şi contradicţiile, și nearmoniile din fiecare părticică a clădirii - mai mult chiar, frumuseţea era cea care le domina! Templul de aur fusese construit cu praf de aur în lunga noapte fără
lumină, exact ca o sutră înscrisă cu multă osteneală, cu praf de aur pe paginile întunecate ale cărții.
Eu nu ştiam însă dacă frumuseţea se identifica, pe de o parte, cu Templul de aur sau, pe de altă parte, se unea cu noaptea neantului ce înconjura Templul. Poate ambele. Şi fiecare parte separată, şi întreaga clădire, şi Templul de aur, şi noaptea ce învăluia Templul de aur. La gândul acesta, am simţit că misterul frumuseţii Templului de aur, care m-a chinuit atât de mult pe vremuri, era pe cale de a se desluşi.
Dacă examinai frumuseţea fiecărui detaliu în parte - pilonii, balustradele, jaluzelele, ușile înrămate, ferestrele împodobite, acoperişul piramidal - Hosui-in, Choondo, Kukyocho, Sosei -, umbra Templului pe lac, insuliţele în miniatură, pinii, dar chiar locul pentru ancorarea bărcilor Templului -, frumuseţea nu era desăvârşită în niciunul din detaliile Templului; deoarece fiecare detaliu umbrea frumuseţea celui care-l urma.
Din frumuseţea unui singur detaliu se desprindea numai neliniște, tulburare. El visa la perfecţiune dar nu ştia ce înseamnă împlinirea şi era mereu prins în mrejele frumuseţii detaliului următor, frumuseţe necunoscută. Umbrirea frumuseţii unui detaliu se înlănţuia cu umbrirea următoare, astfel că diversele umbriri ale unei frumuseţi care nu exista de fapt deveniseră ideea dominantă a Templului de aur. Umbririle acestea reprezentau neantul. Neantul era însăşi structura frumuseţii. De aceea, din neîmplinirea diverselor detalii ale acestei frumuseţi se ivea automat o umbrire a neantului, iar clădirea aceasta atât de minunată, lucrată din lemn de cea mai bună calitate, tremura la gândul existenţei neantului ca un colier în bătaia vîntului.
Dar n-a existat nici o clipă în care frumuseţea Templului de aur să
pălească! Frumusețea lui își găsea mereu ecou pe undeva. Exact ca o persoană căreia îi ţiuie urechile, eu auzeam neîncetat sunetul frumuseţii Templului de aur oriunde mă aflam și mă obișnuisem cu el. Dacă comparai această frumuseţe cu sunetul, templul era ca un clopoțel de aur care suna 193
încontinuu de cinci secole și jumătate sau chiar ca o harpă mică. Ce se întâmpla însă dacă sunetul înceta?
Mă simţeam teribil de obosit.
Dincolo de Templul de aur ce se înălța în întuneric, distingeam limpede Templul de aur din imaginaţia mea. Nu încetase să strălucească.
Balustrada nivelului Hosui-in dinspre malul apei se retrăgea sfioasă, pe când cea de la Choondo, sprijinită pe console de tip indian, își întindea pieptul visătoare spre lac. În cornișe se reflecta, incert, lacul, însăşi licărirea apei. Când Templul de aur reflecta soarele-apune sau strălucea la lumina lunii, lumina apei făcea ca întreaga clădire să arate de parcă plutea și dădea din aripi misterios. Legăturile puternice ale templului slăbeau în vibraţiile apei şi, în astfel de momente, aveai impresia că Templul de aur era făcut din vânt, apă, flăcări - ce sunt în permanentă mișcare.
Frumuseţea Templului de aur este de nedescris. Ştiam acum de unde mi se trage oboseala. Frumuseţea aceea încerca pentru ultima oară să-și exercite forța asupra mea şi să mă lege de neputinţa care m-a asaltat de atâtea ori în trecut. Mâinile şi picioarele-mi tremurau de ceea ce vedeam în fața mea. Cu câteva clipe în urmă, eram la un pas de a săvârşi fapta, iar acum mă afundasem iar undeva, departe.
— Am făcut toate pregătirile, bâiguiam eu, eram la un pas de a săvârși ce-mi propusesem.
După ce am visat atâta, chiar mai e nevoie să şi acţionez? Oare nu este complet fără de valoare fapta mea în stadiul acesta?
Probabil că avea Kashiwagi dreptate când spunea că nu fapta schimbă
lumea ci cunoaşterea. Şi mai era și tipul de cunoaștere care încerca să imite fapta până la exagerare. Cunoaşterea mea intră în această categorie. Și acesta este tipul de cunoaștere care face fapta cu totul neputincioasă. Oare motivul tuturor pregătirilor mele nu constă tocmai în a realizarea faptului că
nu trebuie să-mi iau rolul în serios?
Da, asta trebuie să fie. Acţiunea este, în ceea ce mă priveşte, cu totul de prisos acum.
