iunie s-a defectat ceva la sistemul de alarmă. Bătrânul ghid descoperise defecţiunea. Eram întâmplător în bucătărie în clipa aceea şi l-am auzit cum îi raporta diaconului situaţia. Aveam senzaţia că aud o îmbărbătare din ceruri.
A doua zi dimineaţa însă, diaconul a telefonat la fabrica ce instalase sistemul de alarmă și i-a rugat să ne trimită un depanator.
182
Blajinul ghid îmi povesti și mie cum stau lucrurile. Mi-am mușcat buzele. Noaptea trecută avusesem o ocazie absolută, minunată, ca să-mi duc planul la bun sfârşit, dar am ratat-o.
Depanatorul veni seara. Ne-am adunat cu toţii în jurul lui și l-am privit, curioși, cum repară sistemul. Se pare că nu-i dădea de capăt defecţiunii.
Înclină uşor capul, descurajat, și noi, gură-cască, plecarăm unul câte unul să
ne vedem de-ale noastre. Am plecat şi eu. Trebuia să aştept să termine cu reparația și să aud semnalul acela de disperare - sunetul clopoţelului prin tot templul, pe când se verifica dacă funcţionează. Noaptea se lăsă asupra Templului de aur ca fluxul ce asaltează malul și am văzut luminiţa depanatorului în interiorul clădirii. Nici urmă de alarmă. Renunţă şi el să
mai facă ceva şi plecă spunând că vine a doua zi ca să-și termine treaba.
Nu s-a ţinut de cuvint şi deci n-a venit pe 1 iulie. Conducerea templului n-avea nici un motiv special pentru a grăbi reparaţiile.
Pe data de 30 iunie m-am dus iar în Chimoto Imaidegawa și mi-am cumpărat pâine dulce şi pișcoturi cu gem. Pentru că nu ni se dădea nicio gustare între mese, mai veneam din când în când aici să-mi cumpăr dulciuri, din puţinii bani de buzunar pe care-i aveam.
Dar nu-mi făcusem cumpărăturile pentru că-mi era foame. Şi nici n-am.
cumpărat pâinea ca să pot înghiţi arsenicul. Dacă trebuie să-mi motivez gestul în vreun fel, ei bine, atunci recunosc că neliniştea din mine mă făcuse să-mi cumpăr de mâncare.
Legătura dintre mine și sacoșa aceea plină pe care o duceam în mână, legătura dintre fapta aceea perfectă și izolată pe care eram pe punctul de a mi-o asuma și amărâta aia de pâine din sacoșă. Soarele străpunse cerul înnorat și învălui casele vechi de pe stradă ca o pâclă înăbușitoare. Îmi curgea sudoarea șiroaie pe spate, de parcă aş fi fost atins cu un fir de aţă
rece. M-am simţit îngrozitor de obosit. Legătura dintre mine și pâinea dulce.
Oare ce putea fi? Îmi imaginam că în momentul în care mă voi găsi față-n faţă cu propria-mi faptă, voi fi susținut, spiritual, de tensiunea și concentrarea de care va trebui să dau dovadă în clipele acelea, dar stomacul meu, care va rămâne mai departe în izolarea lui, îşi va cere și el drepturile, o răsplată pentru această izolare. Aveam impresia că organele mele interne erau ca un prăpădit de câine ce nu poate fi dresat ca lumea. Ştiam. Ştiam că
indiferent de starea minunată de spirit în care m-aș fi aflat, stomacul şi intestinele - acele organe tâmpe şi neghioabe din trupul meu - își puteau cere drepturile lor, tânjind după banalităţi.
183
Ştiam că stomacul meu o să viseze. O să viseze pâine dulce și pișcoturi.
Pe când spiritul meu o să viseze bijuterii, stomacul meu o să viseze cu încăpățânare pâine dulce și pișcoturi.
În orice caz, mâncarea aceasta o să servească drept indiciu celor ce-și vor stoarce creierii cu mobilul crimei. „Bietul de el, era flămînd“, o să se spună. „E foarte firesc“.
Sosi ziua cea mare. 1 iulie 1950. După cum am mai spus nu era nicio speranță ca sistemul de alarmă să se repare în ziua aceea, lucru ce s-a confirmat la ora şase după-amiaza.
Bătrânul ghid a telefonat la fabrică şi i-a rugat să grăbească reparaţiile.
Mecanicul a răspuns că, din nefericire, era foarte ocupat în seara aceea dar va termina treaba negreşit a doua zi.
În ziua aceea vizitaseră templul vreo sută de persoane, dar, deoarece porţile se închiseră la şase și jumătate, valurile de oameni începură să se retragă. După ce telefonă, bătrânul ghid rămase la intrarea bucătăriei cu privirile aţintite undeva, în zare. Își terminase treburile pe ziua respectivă.
Ploua mărunt. Răpăise de câteva ori de dimineaţă până acum. Vântul adia uşor și nu era o căldură înăbuşitoare cum ar fi fost de așteptat în perioada aceea. Am văzut flori de dovleac împrăștiate ici-colo, prin ploaie.
Soia, care fusese semănată cu o lună în urmă, începuse să încolțească în straturile negre, lucioase, de partea cealaltă a câmpului.
De câte ori cădea pe gânduri, ghidul obişnuia să clănţăne din dinţii lui falși, prost lucraţi. În fiecare zi el relata turiștilor exact aceleași lucruri despre templu, dar din cauza danturii lui false era din ce în ce mai greu să-l înţelegi. Nu acorda nici cea mai mică atenție sugestiei de a şi-i repara.
Bătrânul bombănea ceva. Se opri o clipă din bolborosit și i-am auzit dinţii clănțănind. Apoi porni iar să bâiguie ceva. Era probabil nemulțumit de întârzierea reparaţiei sistemului de alarmă contra incendiilor. Ascultându-i murmurul de neînţeles, am avut impresia că spune că-i prea târziu pentru reparaţii - nu ştiu dacă se referea la dinţi sau la sistemul de alarmă.
Starețul avu în seara aceea un oaspete neaşteptat. Era părintele Kuwai Zenkai, starețul templului Ryuho din prefectura Fukui, un fost prieten de-al lui de pe vremea studenţiei.
Fiind prieten cu stareţul, părintele Zenkai fusese prieten și cu tata.
184
Starețul era plecat cînd a venit părintele Zenkai. I-a telefonat cineva și i-a spus că are musafiri; a spus că se întoarce cam într-o oră. Părintele Zenkai venise la Kyoto să stea o zi-două la Templu.
Tata vorbise deseori despre acest preot și avea o părere foarte bună
despre el. Arăta ca un adevărat bărbat, și ca aspect şi în ce priveşte caracterul, şi era un model de preot Zen. Avea un metru optzeci şi doi înălțime, pielea măslinie, sprâncene stufoase şi vocea ca tunetul.
Cînd a venit un jiso să-mi spună că părintele Zenkai vrea să-mi vorbească până se întoarce stareţul, am șovăit puţin. Mi-era teamă ca nu cumva ochii lui limpezi şi puri să-mi dibuiască planul, care era acum pe punctul de a fi dus la îndeplinire.
L-am găsit stând cu picioarele încrucişate în sala de oaspeţi din clădirea principală. Își bea liniștit sake-ul și mesteca niște peşte uscat adus de diacon. Îl servise colegul meu până să vin eu, dar acum i-am luat locul și, aşezându-mă politicos în faţa preotului, i-am turnat eu sake. Stăteam cu spatele la ploaia mohorâtă, așa că părintele Zenkai avea în faţa ochilor o privelişte cam tristă - grădina întunecată îmbibată de apă și chipul meu. Nu era el însă omul care să se lase prins în astfel de mreje. Deşi era prima noastră întâlnire, mi-a vorbit vesel și deschis. Remarcă:
— Semeni cu tatăl tău! Ce-ai mai crescut! Ce păcat că a murit tatăl tău!
Părintele Zenkai avea o candoare care-i lipsea stareţului nostru și o forţă cu care tata nu fusese niciodată înzestrat. Faţa îi era arsă de soare, nările foarte lungi, cute adânci între sprâncene. Privindu-i chipul ai fi zis că
ai în faţa ochilor o mască Obeshimi pe care o foloseau spiritudușii din piesele No.
Nu avea trăsături regulate, dar emana o forţă interioară cu totul ieșită
