Așa-mi spuneam în sinea mea, pe când mă îndreptam spre Gobancho.
Apoi mi-am amintit de cuvintele lui Kashiwagi: „Profesionistele nu se culcă
cu clienţii lor pentru că-i iubesc. Ele au tot felul de clienţi: bătrîni senili, cerșetori, bărbaţi cu un singur ochi, bărbaţi arătoşi, chiar şi leproși, atâta vreme cât ele nu ştiu lucrul acesta. Această egalitate în drepturi îi face pe majoritatea bărbaţilor să se simtă-n largul lor, să cumpere prima femeie care le iese-n cale.Pe mine nu m-a atras însă deloc egalitatea aceasta. Eu nu mă împăcasem cu ideea că o femeie se poate purta la fel cu un bărbat normal şi cu unul ca mine. Mie mi se pare o autopângărire de nedescris."
Nu mi-a făcut nicio plăcere amintirea acestor cuvinte. Eu nu mă
asemănam, totuşi, cu Kashiwagi. Lăsând la o parte bâlbâiala mea, nu mai aveam nicio meteahnă fizică și deci n-aveam de ce să nu-mi consider lipsa de farmec pur şi simplu o urâțenie convenţională.
168
Mă întrebam dacă intuiţia n-o ajuta pe femeie să recunoască pe fruntea mea urâtă semnele unui criminal înnăscut? Gândul acesta prostesc îmi dădu un soi de neliniște şi-ncetinii pasul. Am obosit până la urmă de atâta cugetare şi nici eu nu mai știam dacă intenționam să-mi pierd fecioria ca să
pot să dau foc Templului de aur sau voiam să incendiez Templul de aur ca să-mi pierd fecioria. Apoi, fără nici o rimă sau vreun motiv mi-au venit în minte cuvintele tempo kannan („necazurile care așteaptă lumea“) și am continuat să le murmur : tempo kannan, tempo kannan. Nu după mult timp, am ajuns într-un loc unde străzile împânzite de saloane cu jocuri mecanice și bărulețe, făceau loc unei întinderi de întuneric liniștit, iluminat la intervale regulate de lanterne din hârtie albă, cu o lumină palidă, fluorescentă. Din clipa în care am plecat de la templu am avut impresia că
Uiko trăia încă și stătea undeva, izolată, pe-aici.
Această plăsmuire a mea îmi dădu forţe noi.
De când mă hotărîsem să dau foc Templului de aur mă întorsesem la starea mea pură, neprihănită, din fragedă pruncie și simţeam că acum o să
pot să dau peste oameni și lucruri cu care am mai avut de-a face la începutul vieţii.
De acum încolo trebuie să trăiesc. Şi totuși, ciudat, tot soiul de gânduri care nu prevesteau nimic bun se acumulau în mine, zi de zi, şi aveam senzaţia că în orice clipă-mi va bate moartea la ușă. Mă rugam să mă cruţe până dau foc Templului de aur. Nu prea am fost bolnav în viaţa mea și nici acum nu dădeam semne de boală. Cu toate acestea, simţeam tot mai puternic în fiecare zi că ceea ce mă mai ţinea în viaţă se sprijinea doar pe propriii mei umeri; trebuia să port singur răspunderea continuării de a trăi.
Cu o zi în urmă, pe când măturam, m-am lovit la deget cu mătura de bambus și chiar și durerea aceea de o clipă m-a făcut să nu mă simt în largul meu. Mi-am adus aminte de poetul căruia i s-a tras moartea dintr-o înţepătură la deget într-un ghimpe de trandafir.
Oamenii obișnuiți din jurul meu n-o să moară niciodată de așa ceva.
Dar eu devenisem o persoană prețioasă și nu se știe ce moarte inevitabilă
mă aștepta. Din fericire nu mi s-a infectat degetul și acum, când apăs, simt doar o mică jenă.
Am intrat pe o străduţă lăturalnică mărginită de felinare de hârtie. Cele o sută de case sau chiar mai multe de pe această stradă erau toate construite în același stil. Se spune că dacă un fugar se dă pe mâna celei ce conduce 169
acest cartier, el poate fi ascuns cu ușurință. Bineînțeles că atunci când șefa apăsa pe buton, suna un clopoțel în fiecare casă și criminalul era avertizat de venirea poliţiei.
Fiecare casă, cu un singur etaj, avea fereastra dinspre intrare zăbrelită.
Acoperișurile din țiglă veche, greoaie, care se întindeau sub luna umedă
aveau toate aceeași înălțime. La fiecare intrare atârnau perdele albastru închis, pe care scria cu alb Nishijin, și dincolo de ele se vedeau matroanele caselor respective, purtând șorțuri albe și aplecându-se să vadă cine trece pe stradă.
Nu aveam nici cea mai vagă idee de plăcere. Aveam impresia că
rânduiala normală a lucrurilor m-a abandonat, ca şi când aș fi fost izolat de ceilalţi; și acum îmi târam picioarele obosite printr-o zonă pustie. Dorinţa care mă năpădise dispăruse, dezvăluindu-și partea mohorâtă. „Acum mi-e totuna, îmi spuneam trebuie să cheltuiesc banii aici. Trebuie să folosesc toţi banii pe care i-am primit pentru taxa la universitate, dându-i astfel stareţului posibilitatea de a avea o scuză rezonabilă pentru excluderea mea din templu. Nu mi-am dat seama că mă contraziceam puţin; dacă acesta era adevăratul motiv, atunci înseamnă că ţineam la stareţ.
Poate era încă prea devreme pentru o vizită la Gobancho pentru că
erau neașteptat de puțini oameni pe stradă. Saboţii mei de lemn răsunau clar în aerul înserării. Vocile monotone ale matroanelor ce salutau câte un trecător ocazional păreau să se strecoare prin umezeală, prin aerul înăbuşitor al anotimpului ploios. Degetele mele strângeau tare cureaua saboţilor care se cam lărgise. Mă gândeam că printre diferitele luminiţe la care am privit de pe vârful muntelui Fudo, atunci, la sfârşitul războiului, trebuie să le fi văzut şi pe cele de pe strada aceasta.
În locul unde mă duceau acum picioarele trebuie să aştepte Uiko. La o intersecţie am văzut o clădire ce se chema Otaki. Am ales-o la întâmplare şi am trecut de perdeaua albastră.
Camera în care am intrat era pardosită cu plăci de ceramică. În capătul celălalt al camerei stăteau trei fete. Aveai impresia că aşteaptă, plictisite, trenul. Una dintre ele era îmbrăcată în kimono, cu o legătură în jurul gâtului.
Celelalte două erau îmbrăcate europeneşte. Una dintre fete era aplecată; își scosese ciorapul și-și scărpina gamba. Uiko era plecată. M-am simţit în largul meu că nu am dat de ea acolo.
170
Fata care se scărpina își ridică privirile; arăta ca un câine prins. Era exagerat de pudrată şi rujată; numai în desenele copiilor poţi să vezi aşa ceva. Şi totuși, deşi pare ciudat, se uita la mine foarte binevoitoare. Era exact privirea pe care i-o arunci cuiva pe lângă care treci la colţ de stradă. În ochii ei n-am citit nici cel mai mic semn de dorință.
Dacă Uiko nu era acolo, n-avea importanță care dintre fete urma să fie a mea Aveam superstiția că orice alegere sau anticipație din partea mea însemna eșec. Așa cum fetele nu-şi puteau alege clienţii, era mai bine să
nu-mi aleg nici eu fata. Trebuie să mă asigur că n-o să intervină între mine şi intenția mea conceptul înspăimântător de frumuseţe care-i face pe oameni incapabili să mai acţioneze.
— Pe care fată o doriţi? întrebă matroana.
Am arătat spre fata care se scărpinase. Mâncărimea aceea de pe piciorul fetei - mâncărime care se datora probabil pișcăturii vreunui țânțar -
era ceea ce mă lega de ea. Datorită mâncărimii ea-și va câştiga dreptul de a servi ca martor când se va investiga oficial cazul meu. Fata se ridică şi veni spre mine
Mi-a atins mâneca. Am observat că zâmbea ușor.
În timp ce urcam treptele vechi, mohorâte, m-am gîndit iar la Uiko.
Mi-am amintit cum a dispărut din timp, din lumea care exista în acest timp şi întrucât ea a părăsit-o, n-o voi găsi oricât aş căuta-o. Aveam impresia că ea ne-a părăsit ca să facă o baie.
Pe când trăia, simțeam că ea poate pleca și veni nestingherită într-o lume ca aceasta. Chiar şi în clipa tragicului incident, chiar când părea că
