Poate pentru că era şi Kashiwagi acolo, starețul se întrerupse. Apoi continuă:
— Plătesc eu banii ăștia, așa că poţi pleca.
Auzindu-i cuvintele, m-am putut uita la Kashiwagi în sfârșit. Stătea jos şi părea că se purtase în modul cel mai lăudabil posibil. Îmi evită, totuși, privirea. Când făcea ceva ce nu se cuvenea, Kashiwagi avea întotdeauna un aer nevinovat ca și când, fără voia lui, îi fusese stoarsă întreaga esenţă a firii.
Numai eu ştiam lucrul acesta.
Întorcîndu-mă în camera mea, m-am simţit în seara aceea, în sunetul aprig al ploii, în singurătatea mea, eliberat.
„N-o să te mai pot ţine aici“ - era pentru prima oară că-l auzeam pe stareţ spunându-mi lucrul acesta, era pentru prima oară când mă avertiza astfel. Starețul avea deci în cap excluderea mea de la templu. Trebuie să-mi duc hotărârea la bun sfârșit mai repede.
Dacă n-ar fi făcut Kashiwagi ceea ce făcuse în seara aceea, n-aș fi avut probabil ocazia să aud cuvintele acelea din partea starețului și planul meu ar fi fost iar amânat. La gândul că tocmai Kashiwagi a fost cel care mi-a dat tărie să ies din somnolenţă, îi purtam în gând o recunoștință stranie.
160
Ploaia nu se oprea. Era răcoare pentru luna iunie, și cămăruța mea dosnică, înconjurată de scânduri de lemn, părea pustie la lumina palidă a becului. Aceasta era locuinţa mea, din care voi fi izgonit probabil în curând.
Nu era nicio podoabă în cameră. Marginea neagră a rogojinii era uzată şi îndoită și stătea să se deșire. De multe ori când intram în cameră și aprindeam lumina, mă împiedicam de marginea rogojinii, dar nu m-am străduit câtuşi de puţin s-o repar. Dorinţa mea de a-mi trăi viața n-avea nimic comun cu rogojinile de paie.
Se apropia vara şi mirosul înţepător al propriului meu trup se simţea prin cămăruţă.
Ciudat că, deşi eram preot, trupul meu mirosea ca al unui tânăr obișnuit. Acest miros pătrunsese în stâlpii negri, lucioşi din cele patru colţuri ale camerei şi chiar și în pereţii de lemn. Mirosul neplăcut de tânăr se infiltrase în fibra lemnului asupra căruia anii îşi puseseră amprenta. Pilonii și pereţii se transformaseră în lucruri însufleţite, nemișcate, emanând însă
miros rece, dubios.
Apoi s-au apropiat iar paşii ciudaţi pe care-i auzisem pe coridor. M-am ridicat și am ieșit.
Kashiwagi era acolo, ca un dispozitiv mecanic care s-a oprit brusc. Din spatele lui lumina pătrundea dinspre apartamentul stareţului până la Pinul-barcă din grădină, căruia îi vedeam rora umedă, de un verde-negricios, ridicându-se în întuneric.
Îmi flutură un zâmbet pe față şi am fost foarte satisfăcut când am văzut că zâmbetul meu avu un efect neaşteptat asupra lui Kashiwagi; reuşisem pentru prima oară să-i inspir teamă.
— Nu vrei să intri puţin? i-am propus eu.
— Bine, bine. Dar să nu încerci să mă sperii. Tare ești ciudat!
Kashiwagi intră în cameră și reuși în cele din urmă să se aşeze cu mișcarea aceea a lui înceată, care-ţi dădea impresia că vrea să facă sluj. Îşi roti privirile prin cameră. De afară se auzea ploaia, mai aproape, ca o perdea groasă. Picăturile de ploaie de pe verandă ricoşau de pe shoji43 în toate părţile.
— Să ştii că n-ai de ce să-mi porţi pică, spuse Kashiwagi. La urma urmei tu ești de vină că am ajuns să procedez astfel. Ei şi atâta pagubă!
43 Uşă glisantă (n. tr.).
161
Scoase din buzunar un plic pe care am văzut antetul templului și a numărat bancnotele dinăuntru. Erau doar trei mii de yeni - nou nouți, scoşi în ianuarie.
— Bancnotele de la templu sunt frumoase şi curate, nu? Starețul nostru e atît de cusurgiu, că-l aleargă pe bietul diacon la bancă o dată la trei zile să ia bani noi în locul mărunţișului.
— Ia uite! spuse Kashiwagi. Numai trei mii. Ce preot zgârcit vă
conduce templul!
Spune că nu admite dobânzi între studenți, deși o fi profitat şi el destul din astfel de lucruri.
M-a uns pe inimă cînd l-am văzut pe Kashiwagi dezamăgit. Am râs cu poftă și Kashiwagi împreună cu mine. A existat, pentru moment, un fel de armonie între noi, dar Kashiwagi s-a oprit brusc și, fixându-mi cu privirea un punct de undeva de pe frunte zise de parcă se lepăda de mine:
— Știu. Ai un plan distrugător în minte.. şi încă repede, zilele acestea, nu?
I-am suportat cu greu privirea. Apoi mi-am dat seama că ceea ce înțelegea el prin „distrugător“ era cu totul altceva decât ce plănuisem eu și mi-am revenit. Nici urmă de bâlbâială în răspunsul meu:
— Nu, nimic.
— Zău? Eşti un tip ciudat. Eşti cel mai straniu om pe care l-am întîlnit vreodată.
S-a simţit încurajat de zîmbetul meu când a făcut astfel de remarcă.
Eram aproape sigur că el n-o să-și dea niciodată seama de recunoștința pe care i-o purtam şi la gândul acesta m-am înveselit și mai tare.
— Te-ntorci în orașul tău, nu? l-am întrebat eu pe un ton normal, prietenos.
— Da, plec mâine. Vara la Sannomiya. Deși cam plictisitor şi acolo.
— Deci nu ne mai vedem o vreme pe la universitate.
— Ce? Tu oricum nu dai pe-acolo.
Pe când vorbea, își descheie repede nasturii de la uniformă și întinse mâna după ceva în buzunarul interior.
— Mă hotărâsem să ţi le aduc înainte de a pleca acasă, spuse el. Ştiam că o să-ţi facă plăcere. Aveai aşa o părere bună despre el, nu?
