— Nu, nu cred. În afară de asta nu există decât nebunie și moarte.
— Cunoașterea nu poate transforma lumea, i-am trântit-o eu, la un pas de destăinuire. Numai fapta transformă lumea. Și nimic altceva.
Exact cum mă și așteptasem, Kashiwagi mi-a parat vorbele cu un zâmbet, rece, ca o mască.
— Ei, poftim! Faptă, spui tu? Dar tu nu vezi că frumusețea acestei lumi, care înseamnă atât de mult pentru tine, cere cu stăruință somnul și ca să
poţi dormi trebuie să-l protejezi prin cunoaştere? Îţi amintești, sper, de povestea „Nansen ucide pisicuţa" despre care ţi-am mai vorbit cândva.
Pisica din poveste era extraordinar de frumoasă. Motivul pentru care preoţii din cele două tabere se certau pentru pisică este că ei voiau s-o protejeze, să
aibă grijă de ea, s-o lase să doarmă tihnit, în chiar mantiile cunoașterii. Ei, vezi tu, părintele Nansen a fost un om de acţiune, așa că el a omorât pisicuța cu secera şi a scăpat de ea. Dar când a venit Choshu, el și-a scos pantofii și i-a pus pe cap. Iată ce înţelegea Choshu prin gestul său: era conştient de faptul că frumuseţea este ceva care trebuie să doarmă şi, în somn, ea trebuie să fie protejată de cunoaştere. Dar nu e vorba de o cunoaștere individuală, o cunoaștere anume ce aparţine unei singure persoane sau unui grup.
Cunoașterea este marea umanităţii, câmpia umanităţii, condiția esenţială a existenţei omenești. Eu cred că asta a vrut să spună. Tu vrei să joci rolul lui Choshu acum, nu? Ei bine, frumusețea - frumuseţea pe care tu o iubeşti atât de mult este o iluzie a ceea ce a rămas, de fapt, o rămășiţă din ce fusese încredinţat cunoaşterii.
Este o iluzie a „celuilalt mod de a suporta viaţa" despre care vorbeai tu adineauri. S-ar putea de fapt spune că nu există frumusețe. Ceea ce face să
pară atât de puternică, ceea ce-i conferă sentimentul puternic al realităţii 165
este chiar cunoașterea. Din punctul de vedere al cunoaşterii, frumuseţea nu poate fi considerată alinare. Dar din îmbinarea frumuseţii care nu e alinare, pe de-o parte şi a cunoașterii, pe de altă parte, se naște ceva, ceva efemer ca un balon de săpun şi fără de speranţă. Totuși, se naşte ceva. Acel ceva se numește artă.
— Frumuseţea.. am început eu și m-am oprit din cauza bâlbâielii nestăvilite. Era un gând nesfârşit. Începeam să realizez că s-ar putea ca tocmai concepția mea despre frumuseţe să fi dat naștere bâlbâielii.
— Frumuseţea, lucrurile frumoase, am continuat, tocmai acestea sunt duşmanii mei de moarte.
— Frumuseţea e dușmanul tău de moarte? spuse Kashiwagi deschizînd ochii mari.
Mă privi iar vesel, oarecum filozofic; fața-i era îmbujorată.
— Nu mă aşteptam la așa ceva din partea ta! Trebuie să-mi revizuiesc punctul de vedere.
Am mai stat de vorbă un timp. Era pentru prima oară, după atât amar de vreme, că schimbam idei, prietenește. Ploaia tot nu încetase.
Kashiwagi îmi vorbi, înainte de a pleca, de Sannomiya și portul Kobe.
Nu le văzusem niciodată Şi îmi zugrăvi și imaginea vapoarelor care părăsesc portul, vara. Nu-mi fu deloc greu să mi le conturez în minte, deoarece îmi era proaspătă amintirea portului Maizuru. Părerile noastre au coincis o clipă. Doi studenți amărâți împărtășeau același vis, cu ochii deschiși, recunoscând că nimic pe lumea aceasta - nici înțelegerea, nici acţiunea - nu se putea compara cu bucuria de a naviga departe departe..
CAPITOLUL IX
EXACT CÂND MĂ AŞTEPTAM ca starețul să mă mustre pentru isprava mea, el îmi făcea o favoare. La cinei zile după ce venise Kashiwagi să-și încaseze ce i se cuvenea de fapt, starețul m-a chemat la el şi mi-a dat trei mii patru sute de yeni, ce reprezentau taxa de studii pentru trimestrul întâi, trei sute cincizeci de yeni pentru transport și cinci sute de yeni pentru rechizite.
Regula era să ne plătim taxele la universitate înainte de începerea vacanţei de vară, dar, după cele întâmplate, nu mi-am imaginat nicio clipă că stareţul o să-mi mai dea banii. Sau chiar dacă era hotărât să-mi plătească taxele, 166
credeam că, realizând cât de puţină încredere mi se poate acorda, o să
trimită banii direct la universitate.
Eu ştiam mai bine decât el că, deşi-mi dădea banii-n mână, încrederea lui în mine era artificială. Într-un fel, această favoare pe care mi-a acordat-o stareţul fără să scoată o vorbă, îmi amintea de carnea lui moale, trandafirie, plină de minciună, ce se încrede în ceea ce ar merita să fie trădat și trădează
ceea ce ar merita încredere, carne pe eare desfrâul nu o distruge, carne caldă, trandafirie ce se propagă în tăcere.
Exact ca atunci când îl văzusem pe poliţist la hanul Yura şi începuse să-mi fie teamă să nu mi se ghicească gândurile, aşa şi acum - mi-era frică, teribil de frică, să nu-mi citească starețul intenţiile şi să încerce să mă
determine să renunţ la planul meu categoric oferindu-mi bani. Simţeam că-mi este absolut imposibil să-mi adun tot curajul ca să-mi pun planul în aplicare, sub povara banilor. Trebuia să găsesc cât de curând posibil un mod de a cheltui banii, dar în așa fel încât atunci când starețul o să afle ce-am făcut să se înfurie cumplit și să mă dea pe loc afară din templu.
Eram de serviciu la bucătărie în ziua aceea.
În timp ce spălam vasele după masa de seară, mi-am aruncat întâmplător privirile spre sufragerie. Toată lumea plecase și era liniște.
La intrare, un stâlp negricios, puţin lucios avea lipit un afiș aproape decolorat de vreme:
A-TA-KO SEMN SFÂNT
Feriţi-vă de foc!
Vedeam cu ochii minţii forma palidă a focului captiv, prins în acest semn amuletic.
Plana ceva acum, palid, şters, în spatele acestui semn, ceva care fusese cândva vesel și dornic de viaţă. Nu ştiu dacă o să fiu crezut când o să spun că
în zilele acelea imaginea focului nu-mi inspira decât sete de viaţă. Dar era oare normal ca și voinţa de a trăi, și setea de viață să se îndrepte în aceeași direcţie? Dorinţa mea se mlădie precum limbile focului; și flăcările știind bine că vor fi văzute de mine prin stâlpul negru strălucitor, s-au împodobit cu graţie pentru eveniment. Erau cam fragile - mâinile, membrele, pieptul focului.
167
Pe 18 iunie seara, am șters-o din templu cu banii-n buzunar şi m-am îndreptat spre noul cartier nordic Gobancho. Auzisem că e ieftin pe-acolo şi se purtau frumos cu cei de la templu şi, în general, cu clienţii. Gobancho se afla la o distanță de jumătate de oră de templu. Era o seară umedă. Luna strălucea palid pe cerul acoperit de nori. Eram îmbrăcat cu un pulover, niște pantaloni kaki şi aveam saboţi de lemn în picioare. Aveam să mă întorc probabil după câteva ore îmbrăcat la fel. Cum puteam să mă conving că eu, care eram îmbrăcat astfel, voi fi cu totul altul?
Plănuisem să dau foc Templului de aur ca să pot să trăiesc, dar ceea ce făceam eu acum semăna cu pregătirea pentru moarte. Pornisem spre cartierul de distracţii exact ca unul care are de gând să se sinucidă și care înainte de-a o face vizitează o casă de toleranţă. Fiţi liniştiţi însă, când un astfel de om vizitează o prostituată e ca şi când şi-ar pune semnătura pe un formular scris dinainte și chiar dacă-și pierde virginitatea, nu va deveni „un altul“.
Nu mă mai temeam acum - acea năruire a planurilor de care avusesem parte de atâtea ori, în momente de răscruce, când Templul de aur intervenea între mine și femeie. Pentru că nu mai năzuiam să particip la viaţă prin intermediul unei femei. Propria mea viaţă se baza pe cu totul altceva; toate faptele mele de până acum fuseseră crude și sumbre şi ele mă aduseseră în starea asta.
