ce-am plecat de la bibliotecă, pe cărarea dintre zidul înalt de piatră și 157
clădirea în care erau sălile de clasă. Răsăriseră din belșug crizanteme sălbatice pe pământul sterp; ici-colo, împrăștiate, bucăţi de hârtie și cutii goale. Câţiva copii se strecuraseră pe teren și băteau mingea. Vocile lor răgușite contrastau cu clasele goale pe care le puteai vedea prin ferestrele sparte. Plecaseră toţi studenţii și rândurile de bănci prăfuite rămăseseră
tăcute, pe loc.
Am trecut de clase și am ajuns de partea cealaltă a clădirii. M-am oprit lîngă o magherniță pe care secţia de ikebana atârnase un afiș: „Studio“.
Soarele strălucea puternic pe copacii de camfor care se înălțau de-a lungul zidului și umbra delicată a frunzelor se reflecta pe acoperișul magherniţei până la zidul de cărămidă roșie al clădirii principale. Cărămizile roşii sclipeau în razele amurgului.
Kashiwagi se rezemă de zid. Respira greu.
Umbra frunzelor îi învălui obrajii, ce păreau mai sălbatici ca niciodată, dându-le o senzație de mișcare deosebit de vioaie. Era poate reflectarea zidului de cărămidă roșie, atât de nepotrivit lui, care lăsa această impresie.
— Să știi că-s cinci mii o sută de yeni! spuse el. Cinci mii o sută de yeni la sfârşitul lunii. O să-ţi fie din ce în ce mai greu să mi-i mai dai înapoi!
Scoase din buzunarul de la piept notiţa cu evidenţa datoriilor mele şi mi-o puse în fața ochilor. Apoi, fiindu-i vădit frică să nu-ntind mâna după
document și să-l fac bucățele, s-a grăbit să-l împăturească şi să-l bage la loc în buzunar. Îmi stăruia încă în ochi imaginea nesuferită a amprentei degetului mare. Părea cumplită amprenta aceea a mea.
— Achită-mi repede datoria! spuse Kashiwagi. E spre binele tău. De ce nu plătești din taxa de instrucţie sau din ce vrei tu?
Nu i-am răspuns. Eşti obligat să plătești o datorie neînsemnată când te așteaptă o catastrofă mondială? Am fost tentat să-i fac lui Kashiwagi o aluzie cât de mică la ceea ce aveam eu de gând, dar m-am oprit.
— Nu te înţeleg dacă nu scoţi nici o vorbă spuse Kashiwagi. Ce s-a întâmplat? Ţi-e ruşine de bâlbâială? Te-ai fi obişnuit cu gândul ăsta până
acum! Toţi știu că eşti bâlbâit - chiar şi asta. Da, chiar și asta!
Lovi zidul roșu din cărămidă pe care se reflecta soarele-apune. Pumnul lui prinse o nuanță galben-maronie de la praful cărămizii.
— Pînă și clădirea asta știe. Nu e ființă în universitate care să nu știe!
158
Continuam să-l privesc tăcut. În clipa aceea unul din copii scăpă
mingea, care veni, rostogolindu-se, spre noi. Kashiwagi se aplecă, cu greu, s-o ridice şi să le-o arunce înapoi.
Am simţit dorinţa răutăcioasă de a-l vedea mișcând mingea cu picioarele lui strâmbe, de acolo de unde era, cam la treizeci și cinci de centimetri, astfel ca s-o poată lua apoi în mâini.
Privirile mi se îndreptară, fără să vreau, spre picioarele lui Kashiwagi.
Și-a dat seama de lucrul acesta cu o viteză uluitoare. Înainte să fi realizat dacă s-a aplecat sau nu, se în-dreptă de tot şi mă privi cu niște ochi ce aruncau săgeți de ură, ceea ce nu-i stătea în fire. Unul din copii se apropie de noi, timid, luă mingea și fugi. Kashiwagi îmi spuse:
— Bine! Dacă așa-nțelegi tu să te porți, știu ce am de făcut. Înainte de a pleca acasă luna viitoare, o să-mi iau cât pot înapoi din bani. O să vezi! Să te pregăteşti!
În luna iunie studenții începură să lipsească de la cursuri, pregătindu-se să se întoarcă pe la casele lor. Zece iunie a fost o zi pe care n-o voi uita niciodată. Începuse să plouă de dimineaţă, iar seara ploua torențial.
După cină am intrat în camera mea să citesc. Pe la ora opt am auzit pași apropiindu-se pe coridor, între sala pentru musafiri și Bibliotecă. Era una din serile în care starețul n-a plecat în oraș; rareori se întâmpla așa ceva. Era limpede că avea musafiri. Pașii aceia sunau ciudat, ca niște picături de ploaie care cădeau pe o ușă de lemn. Pașii celui care conducea musafirul în apartamentul stareţului erau liniștiți și regulați și păreau înghiţiți de pașii apăsaţi ai musafirului, care făceau ca scândurile vechi de lemn să scârțâie foarte straniu.
Templul era plin parcă de răpăitul ploii.
Ploaia cădea pe templul mare și vechi și nenumăratele camere, goale și învechite, răsunau de răpăitul ei. Nu se auzea decât ploaia peste tot: în bucătărie, în locuința diaconului, în camerele paracliserului, în sala pentru musafiri.. Mă gândeam la ploaia care cucerise Templul de aur. Am întredeschis ușa de la camera mea. Curtea mică centrală, în care nu se găseau decât pietre, era inundată de ploaie și vedeam șuvoiul negru, sclipitor, de apă curgând din piatră-n piatră.
Ucenicul se întoarse de la apartamentul stareţului și-și băgă capul pe ușa de la camera mea.
-— A venit la stareţ un student pe nume Kashiwagi. Nu-i prieten de-al tău?
159
Începusem să mă neliniştesc. Ucenicul, care purta ochelari și care lucra ca învăţător peste zi, era pe punctul de a pleca, dar l-am oprit şi l-am poftit să intre. Îmi imaginam tot soiul de lucruri despre felul cum decurgea conversația din bibliotecă şi nu suportam să fiu singur.
Trecură câteva minute. Se auzi imediat clopoţelul stareţului. Clinchetul lui străpunse ropotul ploii; se opri brusc. Ne uitarăm unul la altul.
— E pentru tine, spuse el.
Am făcut un efort să mă ridic.
Când am ajuns în dreptul camerei stareţului, am îngenuncheat afară.
Pe birou se vedea documentul cu amprenta mea. Starețul ridică un colț al hârtiei şi mi-o arătă. M-a ţinut în genunchi, afară.
— E într-adevăr amprenta ta?
— Da.
— Bravo ţie! Dacă îmi mai dai de furcă măcar o dată, nu te mai ţin aici.
Trezește-te odată! Nu e prima oară..
