Cred că tocmai de aceea semăna atât de mult cu un piromaniac. Își alesese intenţionat lumina zilei, cel mai nepotrivit moment pentru incendiu și acum își îndrepta, încet, pașii spre destinaţia pentru care se hotărâse categoric: în spatele lui se afla lumea ordinii pe care o abandonase.
Uniforma lui avea ceva rigid, care mă făcu să gândesc astfel. Poate pentru că-mi imaginasem multă vreme că așa trebuie să arate spatele unui tânăr piromaniac. Serjul negru, pe care soarele își coborâse razele, părea tare nefericit şi mânios.
Am încetinit pasul, hotărându-mă să-l urmăresc pe student. Mergând în spatele lui, am observat că avea un umăr mai jos decât celălalt şi am simţit că spatele lui este, de fapt, al meu. Era mult mai frumos decât mine, dar nu mă îndoiam câtuși de puţin că a fost forţat să comită aceeași faptă ca și mine din cauza aceleiași singurătăţi, aceleiași nefericiri, aceleiaşi păreri confuze 154
despre frumuseţe. Urmărindu-l, începui să simt că eram martorul propriei mele fapte, cu anticipație.
E posibil să se întâmple astfel de lucruri într-o după-amiază de sfârșit de primăvară, din cauza aerului strălucitor şi moleșitor. Celălalt eu îmi imita faptele cu anticipație, arătându-mi limpede eul pe care eram incapabil să-l văd în clipa în care îmi puneam planul în aplicare.
Autobuzul tot nu veni. Nu mai era nimeni pe drum. Poarta de sud a templului Myoshin se apropia treptat. Uşile erau larg deschise şi poarta părea să fi absorbit în ea tot soiul de fenomene. Cadrul ei minunat, după câte vedeam din unghiul din care priveam, era o îmbinare de întretăieri de stâlpi din Poarta Mesagerilor Imperiali și Poarta Sanmon cu două caturi, cărămizi ale Sălii Budiste, pini numeroşi, un petec de cer albastru izolat vizibil de restul şi smocuri de nori palizi. Pe măsură ce mă apropiam de poartă, se mai adăugau și alte elemente - cărările pietruite în lung și-n lat din incinta templului, zidurile pagodei și multe altele. O dată ce-ai trecut de poartă, realizai că această clădire misterioasă cuprinde întregul cer albastru în ea însăși și orice nor de pe cer. Cam așa arăta templul.
Studentul intră pe poartă. A înconjurat Poarta Mesagerilor Imperiali şi s-a oprit lângă lacul cu lotuși din fața Porții Sanmon. Se opri apoi pe podul de piatră în stil chinezesc construit peste lac şi-şi ridică privirile spre Poarta Sanmon care se înălța în faţa lui. Poarta aceea, gândeam eu, este probabil ţinta incendiului lui premeditat.
Minunata Poartă Sanmon era cu-adevărat făcută pentru a fi cuprinsă
de flăcări. Într-o după-amiază atât de senină, focul nici nu s-ar vedea. Fumul s-ar încolăci în jurul porţii și s-ar ridica în aer; dar singura posibilitate pentru a putea afirma că flăcările acelea invizibile mângâiau cerul era să
observi cum se apleacă şi tremură puterile cerești. Studentul se apropia de Poarta Sanmon iar eu m-am dat mai la o parte, să nu fiu văzut, și-l urmăream atent. Era ora la care se întorceau călugării la templu și am zărit un grup de trei venind pe cărare. Păşeau pe alee, unul lângă altul; purtau sandale de pai și-și duceau pălăriile împletite în mână. După ce-au trecut de mine au luat-o la dreapta. Mergeau fără să scoată o vorbă, supunându-se ordinului călugăresc care prevedea să nu privească decât la câţiva paşi înainte până în clipa în care se întorceau în chilie.
155
Studentul dădea în continuare târcoale Porţii Sanmon. În cele din urmă
se rezemă de unul din stâlpi și scoase din buzunar un pachet de ţigări. Privi nervos în jur. M-am gândit că o să dea foc templului pretextând că a vrut să
fumeze o ţigară. După cum prevăzusem, își băgă o ţigară în gură, întinse puţin capul și aprinse chibritul.
Flacăra chibritului fu, pentru o clipă, mică și deslușită. Aveam impresia că și culoarea flăcării era invizibilă pentru student. Poate din cauză că în clipa aceea soarele cuprinse trei părţi ale porţii, lăsând în umbră doar porțiunea unde mă aflam eu. Chibritul produse, pentru o fracțiune de secundă, o bulă de foc care străluci lângă obrazul studentului, așa cum stătea rezemat de stâlpul de lângă lacul cu lotuși. Scutură apoi mâna și-l stinse.
Studentul nu se liniști nici după ce se stinse chibritul. Îl aruncă pe o piatră și-l călcă bine cu piciorul. Apoi, fumându-și vesel țigara, trecu podul şi depăşi Poarta Mesagerilor Imperiali, ignorând cu totul dezamăgirea căreia mă lăsasem pradă, singur și părăsit. În cele din urmă dispăru prin poarta dinspre sud, de unde se vedea drumul principal şi se distingea un șir de case în zare.
Nu era deloc piromaniac, ci pur și simplu un student care ieșise la plimbare. Foarte probabil un tânăr cam plictisit și destul de sărac.
I-am privit toate mișcările în cele mai mici amănunte și pot să spun că
nimic nu mi-a plăcut la el, - laşitatea care-l făcea să pară atât de nervos -, nu pentru că avea de gând să incendieze ceva, ci pur și simplu pentru că încălca regulile fumând o țigară; plăcerea nerușinată, atât de caracteristică
studenților, care provenea din faptul că a încălcat un regulament; grija cu care a călcat chibritul deși acesta era stins; și, mai presus de orice,
„precauția“ lui. Flacăra aceasta mică a fost atent controlată tocmai datorită
acestei precauţii de duzină. Era probabil foarte mândru de ideea de a controla el însuși chibritul, un controlor perfect, ager, care apăra societatea de pericolele focului.
Un mare avantaj al măsurilor luate îl constituia faptul că, de la restauraţia Meiji42, nu au mai ars temple în Kyoto şi prin împrejurimi. Chiar și când mai izbucneau, rareori, incendii, flăcările erau izolate imediat și ţinute sub control. Lucrul acesta nu se petrecuse însă și în trecut. Templul Chion a ars până în temelii în 1431 şi a mai avut parte de câteva incendii.
Clădirea principală a templului Nanzen a luat foc în 1393, câteva săli arzând 42 Perioada legată de domnia împăratului Meiji (1867 - 1912).
156
complet: Sala lui Buddha, Sala de Ceremonii, Sala Diamantului, Chilia cea Mare şi altele.
Templul Enryaku s-a transformat în cenușă în anul 1571. Templul Kenjin a fost devastat de foc în războiul din 1552. Clădirea Sanjusan-gen a ars complet în anul 1249. Templul Honno a fost distrus de foc în timpul bătăliei din 1582.
Incendiile se înțelegeau parcă între ele pe vremea aceea. Ele nu erau scindate în fragmente mici şi privite cu dispreţ, ca în zilele noastre; li se permitea să-şi dea mâna, astfel încât nenumăratele incendii separate se uneau într-o singură mare vâlvătaie. Poate și oamenii de atunci erau tot aşa.
Oriunde era foc, acesta putea să cheme alt foc şi vocea lui se auzea imediat.
Motivul pentru care focurile de la temple n-au fost niciodată atribuite incendierii premeditate, ci au fost întotdeauna socotite întâmplătoare, răspândite sau provocate de război, îl constituia faptul că, chiar dacă se găsea și pe vremuri unul ca mine, n-avea decât să se ascundă undeva şi să-și ţină suflarea.
Orice templu trebuia să ardă mai devreme sau mai târziu. Focurile erau abundente şi neînfrânate. Dacă nu făcea altceva decît să izbucnească
fără greș, un incendiu dădea mâna cu altul şi împreună își atingeau ţinta.
Este adevărat că Templul de aur a avut șansa să nu ardă, pentru că
principiile budiste și legea guvernaseră foarte sever lumea. Focurile țâşneau natural, distrugerea și negarea erau la ordinea zilei, marile temple construite au ars inevitabil. Chiar dacă existau piromaniaci, ei trebuiau neapărat să recurgă la forța focului, în așa fel încât niciun istoric să nu poată
dovedi că distrugerile provocate s-au datorat incendierii.
Era greu să trăieşti liniștit în vremurile acelea. Acum, în 1950, nu era nimic mai uşor.
Presupunând că diversele temple arseseră din cauza acestei neliniști, ce motive avea Templul de aur să nu ardă și el?
Deși nu prea participam la cursuri, mergeam însă destul de des la bibliotecă și, într-o zi din luna mai, m-am întâlnit întâmplător cu cu Kashiwagi, pe care-l evitasem cu multă grijă. Când m-a văzut că încerc să-l ocolesc, a pornit-o după mine, amuzat. Dându-mi seama că, dacă fug de el, nu mă poate ajunge din urmă din cauza picioarelor lui strâmbe, n-am mai făcut niciun pas. Kashiwagi mă bătu pe umăr. Respira greu. Se terminaseră
cursurile în ziua aceea şi cred că era cam cinci și jumătate. Ca să nu mă
întâlnesc cu Kashiwagi, o luasem prin spatele clădirii universității, după
