162
A aruncat pe masă o legăturică de scrisori.
Am rămas cu gura căscată citind pe plic numele expeditorului.
— Te rog, citeşte-le, spuse Kashiwagi sec. Amintiri de la Tsurukawa.
— Erai prieten cu Tsurukawa? am întrebat.
— Ei da, să zicem. Da, am fost prieteni într-un fel. Nici lui Tsurukawa nu-i plăcea să fie considerat prietenul meu. Şi totuși sunt singura persoană
căreia i s-a confesat. A murit de trei ani, așa că eu consider că pot de-acum să-i arăt scrisorile. Erai așa de bun prieten cu el, încât am considerat că ar fi mai bine să ţi le arăt ţie şi nu altcuiva. Oricum aveam de gând să ţi le arăt într-o bună zi.
Toate scrisorile erau datate cam prin mai 1947, înaintea morţii lui.
Fuseseră scrise de la Tokyo, aproape zilnic, şi erau adresate lui Kashiwagi.
Mie nu mi-a trimis nici măcar un rând, dar i-a scris lui Kashiwagi cu regularitate din ziua în care a ajuns la Tokyo. Scrisorile erau cu siguranță de la Tsurukawa - nu-i puteai confunda scrisul ascuţit, copilăresc. Am simţit că
mă cuprinde invidia. Tsurukawa, care n-a făcut niciodată nici cel mai mic efort să-și ascundă sentimentele față de mine, care-l vorbea uneori de rău pe Kashiwagi și care a încercat să pună beţe-n roate prieteniei mele cu Kashiwagi - ei bine, tocmai el era capabil de o astfel de prietenie secretă.
Am început să citesc scrisorile în ordinea în care fuseseră scrise.
Semne mici, pe foiţă subțire de caiet. Stilul era deosebit de greoi.
Aveai impresia că nu se putea aduna deloc și-ți era foarte greu să-l urmăreşti. Dar din propozițiile lui încâlcite emana o suferință confuză, iar când am ajuns la ultimele scrisori, suferinţa prin care trecuse Tsurukawa mi se dezvăluia întru totul. Pe cînd citeam, lacrimile-mi curgeau nestăvilite și eram uimit în același timp de banalitatea nefericirii lui Tsurukawa.
Nu era vorba decât de o banală poveste de dragoste - dragostea nefericită a unui tânăr fără experiență pentru o fată ai cărei părinţi se opuneau. Apoi mi-a atras atenţia un fragment din scrisoare. Poate fusese o exagerare neintenţionată din partea lui Tsurukawa în descrierea sentimentelor lui, dar efectul a fost oricum neaşteptat.
„Cînd mă gândesc în urmă, scria el, această dragoste nefericită a mea a fost probabil rezultatul direct al firii mele nefericite. M-am născut să fiu mereu trist. Nu cred că am avut vreodată parte de veselie şi tihnă."
163
Ultima scrisoare m-a izbit prin neliniştea ce respira din ea şi am avut o bănuială pe care nu o avusesem pînă atunci.
— Nu cumva.. am început eu.
Kashiwagi aprobă din cap și mă întrerupse:
— Da, așa e. S-a sinucis. Sunt sigur de asta. Familia lui a muşamalizat probabil lucrurile, de dragul aparențelor şi de aceea au scornit povestea cu camionul.
— I-ai răspuns la scrisoare, nu ? m-am bâlbâit eu indignat.
— Da, dar am înţeles că a sosit după ce murise.
— Ce i-ai scris?
— l-am scris că nu trebuie să moară. Asta a fost tot.
Convingerea mea nestrămutată că instinctul nu mă înșela se dovedi falsă. Kashiwagi îi dădu acestei iluzii o lovitură de grație.
— Ei, ce părere ai? Ţi-au schimbat scrisorile acestea concepția despre viață? Toate planurile ţi s-au năruit, nu?
Acum îmi era limpede de ce mi-a arătat Kashiwagi scrisorile după trei ani. Şi totuși, în ciuda șocului persista o anumită amintire - amințirea soarelui de dimineaţă ce se strecura printre copaci, împestrițând cămaşa albă a tânărului ce stătea întins în iarba deasă. Tsurukawa a murit, și după
trei ani îl vedeam astfel. S-ar fi părut că ceea ce-i încredinţasem a dispărut o dată cu moartea lui, în schimb, în clipa aceea, Tsurukawa renăştea, aducând cu el un nou tip de realitate. S-ar fi zis că simbolul amintirii era mai important decât însăși amintirea. Aveam convingerea că dacă încetez să mai cred în această amintire, însăși viaţa se prăbuşeşte automat. Privindu-mă
dispreţuitor, totuși, pe chipul lui Kashiwagi se citea satisfacția de a-mi fi ciopârţit cu atâta îndrăzneală sentimentele.
— Ce e? spuse. S-a fărâmat ceva în tine chiar în clipa asta, nu? Nu pot suporta să-mi văd un prieten ducând în interiorul lui povara unei imagini atât de casabile. Dorinţa mea este să distrug astfel de lucruri.
— Și dacă nu s-a spart încă? întrebai eu.
— Termină cu mândria asta prostească! spuse Kashiwagi cu un zâmbet dispreţuitor.
Voiam doar să te fac să înţelegi. Cunoaşterea este cea care transformă
lumea. Înţelegi ce vreau să spun? Nimic altceva nu poate schimba nimic pe lumea asta. Doar cunoașterea este în stare să transforme lumea, lăsând-o în 164
același timp exact aşa cum este. Când priveşti cu astfel de ochi lumea, îţi dai seama că lucrurile sunt neschimbătoare și, în acelaşi timp, în continuă
transformare. Te-ai putea înțreba la ce ne serveşte. Hai s-o luăm așa; fiinţele omenești sunt înzestrate cu arma cunoașterii în scopul de a face viața suportabilă. Animalele n-au nevoie de așa ceva. Animalele n-au nevoie de cunoaştere, şi alte lucruri dintr-astea, ca să-și facă viaţa suportabilă. Dar fiinţele omeneşti au nevoie de ceva şi cu această cunoaștere ele fac din caracterul intolerabil al vieţii o armă, deşi, în acelaşi timp, această
insuportabilitate nu se ușurează câtuși de puţin.
Asta-i toată filozofia.
— Nu crezi că mai există și altă cale de a suporta viaţa?
