Tocmai din cauza mării își irosea vântul energia puternică pe acest câmp pustiu. Şi marea era o mare de vapori, care învăluia această zonă iernatică, o mare imperioasă, dominantă, invizibilă.
Dincolo de gura râului, valurile se împleteau, unele peste altele, strat peste strat, dezvăluind treptat întinderea cenușie a suprafeţei mării. Pe râu plutea o insulă în formă de pălărie Derby40. Era insula Kanmuri, cunoscută
pentru păsările rare omizunagi.
M-am hotărît să intru într-o plantație. Am privit în jur. Era pustiu. În clipa aceea îmi străfulgeră prin minte o semnificație. N-apucai să realizez bine că scânteia s-a şi stins, şi o dată cu ea semnificaţia. Am rămas o clipă
lo-cului, dar vântul îngheţat ce-mi biciuia trupul mă despuie de orice gând.
Am pornit mai departe în bătaia vântului. Plantaţiile sărăcăcioase dispăreau în pământul pietros, pustiu. Iarba era veștedă, doar iarba ce aducea cu mușchiul de copac mai era cât de cât verde, dar şi aceasta strivită, prăpădită.
Pămîntul era nisipos.
Am auzit un sunet nedeslușit, înfiorător.
Apoi am auzit glasuri, dar numai atunci când m-am întors cu spatele la vântul înfiorător şi mi-am ridicat privirile spre culmea muntelui Yuragatake.
40 Pălărie Derby (engl.) - melon, gambetă (n. ed.) 145
Am privit în jur. O cărăruie îngustă ducea spre plajă, de-a lungul unor stânci pitice.
Ştiam că se depun eforturi mari pentru a împiedica eroziunea acestor stânci. Ici-colo se înălțau stâlpi de beton ca niște schelete şi culoarea betonului pe nisip avea o prospeţime ciudată. Sunetul acela nedeslușit, înfiorător venea dinspre malaxorul care amesteca cimentul în timp ce-l turna. Un grup de muncitori cu nasurile roșii de frig mă priviră ciudat.
Probabil așa și arătam în uniforma aceea studențească. Le-am aruncat o privire. La atât s-a limitat schimbul de saluturi.
Marea se lăsa în jos conic și abrupt de la mal. În timp ce înaintam cu greu pe nisip spre apă, mă simţeam învăluit de o bucurie de nedescris la gândul că mă îndreptam, pas cu pas, spre singura semnificaţie ce mi-a fulgerat mintea cu puţin timp în urmă. Vântul era rece şi, pentru că nu aveam mănuși, mâinile-mi erau îngheţate, dar nu mă sinchiseam câtuși de puţin.
Da, aceasta era într-adevăr coasta Mării Japoniei! Iată izvorul întregii mele nefericiri, a tuturor gândurilor negre, originea urâţeniei mele și a forței mele. Era o mare sălbatică. Cu greu puteai desluși printre talazuri pescărușii cenușii, liniştiţi, ce pluteau în zbor între două valuri. Îngrămădiți peste marea deschisă, norii imenși păreau apăsători, dar în același timp gingaşi.
Deoarece mormanul acela de nori grei, nedefiniţi avea drept bordură o linie uşoară şi rece ca cea mai fragilă dintre pene, iar în centru ascundea un cer albastru palid, de a cărui existenţă nici măcar nu puteai fi sigur.
Dincolo de apele plumburii se înălțau munții negri-vineţii de pe malurile golfului. Totul părea pătruns de tulburare, de o forţă întunecată, în permanentă mișcare, de o senzaţie de metal coclit.
Mi-am amintit brusc ce-mi spusese Kashiwagi în ziua în care ne-am cunoscut. Abia în clipa în care stai pe o pajiște proaspăt tunsă, într-o după-amiază splendidă de primăvară, și priveşti, pierdut, soarele ce pătrunde printre frunzele copacilor, abia atunci ţâșnește cruzimea în noi.
Înfruntam acum valurile și vântul aspru dinspre nord. Nu era o după-amiază splendidă de primăvară şi nici o pajiște proaspăt tunsă.
Dar aceste locuri pustii îmi mângâiau mai mult sufletul, le simțeam mai strâns legate de existenţa mea decât orice pajiște dintr-o după-amiază de primăvară. Aici puteam fi eu însumi. Nimic nu mă ameninţa.
146
Oare ideea care-mi venise era crudă în sensul lui Kashiwagi? Nu ştiu, dar în orice caz, această plăsmuire care prindea viaţă în mine îşi dezvălui o semnificaţie a ei, o semnificație care-mi fulgeră mintea mai devreme şi mă
făcu să strălucesc puternic înăuntrul fiinţei mele. N-am încercat încă să
mă gândesc mai profund la ea, mi-a captivat doar atenţia ca și când m-ar fi orbit o lumină. Și totuşi ideea aceea, care nu-mi venise niciodată în minte începu să prindă forță și să ia dimensiuni imediat. Fără să o pot măcar înfrâna, m-am simțit eu însumi învăluit de ea:
— Trebuie să dau foc Templului de aur!
CAPITOLUL VIII
MI-AM CONTINUAT DRUMUL până ce am am ajuns la gara Tango-Yura de pe linia Miyazu. Când am mai fost pe aici în excursie cu şcoala din Maizuru, am mers pe același traseu și am luat trenul din această gară. Era foarte puţină lume în gară și nu era deloc greu de presupus că oamenii de pe-aici își câștigau existența mai mult pe seama turiștilor, care veneau în număr mare vara.
M-am hotărît să trag la un han mic unde am văzut scris: „Hanul Yura -
pentru cei ce doresc să facă baie“. Am tras ușa din sticlă de la intrare și mi-am anunţat prezenţa dar n-am primit niciun răspuns. Era praf pe scări.
Jaluzelele erau trase și înăuntru întuneric. Nu se vedea nici ţipenie de om. M-am dus la intrarea din spate. De acolo se vedea o grădină mică, cu câteva crizanteme ofilite. Pe un raft se găsea o găleată, probabil pentru vizitatorii care veneau vara și care o foloseau în chip de duș, ca să-și spele nisipul de pe ei când se întorceau de la plajă.
Aproape de clădirea principală se mai înălţa o căsuţă, unde locuia probabil proprietarul cu familia lui. Se auzea radioul prin uşa de sticlă
închisă. Muzica aceea stridentă suna a spart şi-mi lăsă impresia că de fapt nu e nimeni acasă. La intrare erau aruncaţi niște saboţi. În clipa când melodia încetă am întrebat de afară dacă e cineva acasă. Dar, după cum mă
așteptasem, nici aici nu-mi răspunse nimeni.
Apăru o umbră dinspre spatele casei. Soarele se infiltra încet pe cerul noros. Nu-mi dădusem seama până n-am văzut luminîndu-se puţin cutia stacojie din lemn de la intrare. O femeie mă privea. Era foarte grasă, 147
conturul trupului ei alb ieşind bine în relief, iar ochii atât de înguşti, încât aveai impresia că nu-i are. I-am spus că doresc o cameră. Fără să-mi spună
niciun cuvânt, nici măcar s-o urmez, se întoarse pe călcâie şi o luă spre intrarea hanului.
Mi s-a dat o cameră mică, pe colţ, la etajul întâi, cu faţa spre mare.
Camera nu mai fusese folosită de mult timp, și focul slab de la vasul cu jăratic pe care mi-l adusese femeia umplu repede aerul de fum și-l făcu insuportabil de umed. Am deschis fereastra, lăsându-mă în bătaia vîntului ce venea dinspre nord. Înspre mare, norii își continuau, în tihnă, jocul lor plicticos pe care nu se așteptau să-l urmărească nimeni. Norii aceștia păreau să fie o reflectare a vreunui impuls al naturii. Pe alocuri se vedeau părticele de cer - cristale mici, albastre, limpezi. Marea însă nu se vedea.
M-am întors la gândul ce mă frământa. Mă întrebam de ce nu-mi venise ideea să-l omor pe stareţ înainte de a mă gândi să dau foc templului. De-abia acum realizam că mă străfulgerase ideea de a-l omorî pe stareţ, dar mi-am dat pe loc seama cât este de inutil. Deoarece chiar dacă reușeam să-l omor, capul lui ras de preot și răutatea lui amestecată cu neputinţa vor apărea fără
încetare la orizontul întunecat. În general, lucrurile înzestrate cu viaţă
