S-ar putea să pară ciudat, dar aduceam pentru prima oară în gând, o observaţie critică lumii din afară. La Templul de aur aparţineam cu toţii lumii preoţilor, iar universitatea făcea şi ea parte din aceeași lume. Nu ni s-a întâmplat niciodată să schimbăm păreri critice la adresa templului. Cu toate acestea, conversaţia celor doi funcționari nu m-a surprins câtuși de puţin.
Tot ce spuseseră mi s-a părut foarte adevărat. Noi mâncam orez rece.
Stareţul vizita cartierul Gion. Era perfect normal să fie așa. Însă faptul că și eu voi fi judecat exact în acelaşi mod m-a umplut de o ură fără margini. Şi nu puteam suporta gândul că şi eu voi fi înţeles prin cuvintele lor deoarece cuvintele mele erau cu totul altfel. Nu uitaţi că nici când l-am văzut pe stareţ
plimbându-se cu gheișa aceea din Gion n-am simţit strop de ură.
Tocmai din aceste motive, conversaţia celor doi funcţionăraşi bătrâni mi-a zburat din minte, lăsând loc unui sentiment vag de ură și mirosul neplăcut al mediocrităţii. N-aveam de gând să caut suport public gândurilor mele și nici nu-mi trecea prin minte să-mi îmbrac ideile ca să le fac mai pe-nţelesul lumii. După cum am mai spus, adevărata rațiune a existenţei mele era însuși faptul că nu eram înţeles.
Ușa vagonului se deschise și intră un vânzător cu un coș mare atârnat de gât. Și-a anunțat marfa cu o voce răgușită. Mi-am dat brusc seama că-mi este foarte foame și am cumpărat o cutiuţă cu tăiței. Ceaţa se ridicase, dar cerul era întunecat. Se vedeau duzii ce creșteau pe pământ sterp, la poalele muntelui Tamba, precum şi atelierele de fabricare a hirtiei.
Golful Maizuru. Simpla rostire a numelui mă emoţionă ca pe vremuri.
Nu știu prea bine de ce. Chiar din copilăria petrecută în satul Shiraku, Maizuru devenise un soi de termen generic pentru o mare ce nu poate fi văzută și până la urmă ajunsese să reprezinte chiar presimţirea mării.
Se putea vedea bine marea aceea invizibilă de pe muntele Aoba, care se înălța în spatele satului Shiraku. Mă urcasem de două ori acolo, şi a doua oară avusesem prilejul să văd escadra combinată ce ancorase în portul naval 39 Sculptură mică, ornamentală deasupra inelului de care se prinde săculețul cu medicamente sau cu tutun (n. tr.).
142
Maizuru. Poate vapoarele ancorate în golful strălucitor au avut vreo misiune secretă. Tot ce înconjura această escadră avea iz de mister şi-ţi venea să te întrebi dacă flota aceastaexista de fapt. De aceea escadra pe care o văzusem în zare părea un stol de păsări negre de apă maiestuoase, pe care le ştiai eventual după nume, dar pe care nu le-ai văzut pînă acum decât în fotografii. Aveai impresia că savurează o scăldare în mare, sub privirile atente ale unei păsări bătrâne, fioroase și habar n-aveau că sunt observate.
M-a trezit din visare vocea conductorului care anunța gara următoare, Maizuru-Vest. Nu se mai afla printre pasageri nici unul din marinarii care-și aruncau grăbiţi ranița-n spinare. Singurii care se pregăteau să coboare, în afară de mine, erau câţiva bărbaţi ce arătau ca niște speculanți de bursă
neagră.
Totul se schimbase. Mi se părea un port străin. Indicatoarele în limba engleză de la intersecții înfloriseră ameninţător și-am văzut grupuri mari de americani. Sub cerul înourat al iernii, adia o briză sărată pe drumul ce părea să fi fost construit tocmai în scopuri militare. Avea mai degrabă miros de fier ruginit decât de briza mării. Fâșia îngustă de mare care ducea până-n centrul oraşului, suprafața liniştită a apei, vasul de război mic, american, ancorat la mal - aveai senzaţia de ordine perfectă, însă măsurile exagerate de igienă i-au răpit portului fostul aspect de neîngrijit dar puternic și au făcut ca întregul oraş să arate ca un spital.
Nu mă aşteptam să mă simt aproape de mare aici, deşi se putea foarte bine ca vreo mașină să-mi facă vânt de la spate drept în mare. Dacă stau și mă gândesc, impulsul călătoriei mele l-a constituit tocmai comunicarea mea intimă cu marea; dar bineînţeles, nu o mare artificială ca cea pe care ţi-o oferă portul Maizuru, ci o mare agitată care să-și păstreze forţa inițială, asemenea mării cu care am luat eu contact în copilăria petrecută pe golful Nariu. Marea este de obicei agitată de-a lungul coastei Japoniei, înspumată, dezlănțuită.
M-am hotărît să merg la Yura. Vara plaja era plină de lume, dar acum e pustie probabil, doar marea și țărmul luptându-se între ele.
De la Maizuru-Vest la Yura erau cam șapte mile. Picioarele mele își aminteau vag drumul.
Acesta trecea prin partea inferioară a golfului, la vest de Maizuru, traversa linia Miyazu în unghi drept, trecea prin trecătoarea Takajiri și ieșea la râul Yura. Apoi, după ce traversa podul Okawa mergea spre nord de-a 143
lungul malului vestic al rîului Yura, urmând apoi cursul râului până la vărsarea în mare.
Am părăsit orașul luând-o pe drumul spre Yura. Îmi simţeam picioarele obosite și mă întrebam:
— Ce-o să găsesc la Yura? Peste ce vreau eu să dau de fac atîta efort?
Probabil că n-o să întîlnesc decât întinderea Mării Japoniei și o plajă pustie.
Dar picioarele nu dădeau nici un semn de încetinire. Numele locului spre care mă îndreptam nu avea nici un înțeles deosebit. Am prins curaj - un curaj aproape imoral - și eram gata să-mi înfrunt destinul, oricare-ar fi el.
Razele soarelui străluceau palid din când în când, îmbietor, printre crengile copacilor keyaki de la marginea drumului. Dar nu știu din ce motive nu puteam zăbovi. N-aveam timp să mă odihnesc.
În locul unei pante line care să ducă spre o vale largă, am văzut deodată râul Yura dintr-o trecătoare îngustă în munte. Deși râul era lat, apa albastră curgea mohorât sub cerul înnourat și părea că se târăște spre mare fără tragere de inimă.
Când am ajuns pe malul vestic al râului, nu se mai vedeau mașini şi oameni pe drum. Când și când se mai zărea la marginea drumului câte o pădurice de portocali, dar nici măcar un suflet de om. Când am trecut pe lângă micul cătun Kazue, am auzit foșnetul ierbii. Era un câine și i se vedea numai fața. Părul de pe vârful nasului era negru.
Ştiam că zona este bine cunoscută, fiind (conform unei tradiții cam îndoielnice) reședinţa fostului moșier Sansho Dayu; dar n-aveam de gând să
poposesc deloc, așa că am trecut mai departe fără s-o observ măcar.
Pentru că mă uitam numai la râu. În mijlocul râului se afla o insulă
înconjurată de bambuși.
Deși pe drum nu sufla nici o adiere, bambusul de pe insulă se înclina în fața vântului. Pe insulă era o plantație de orez de patru-cinci acri, irigată cu apă de ploaie, dar n-am văzut nici măcar un ţăran prin preajmă. Se zărea doar un bărbat, cu spatele la mine, cu o undiţă în mână. Nu mai văzusem de mult suflet de om, așa că am simţit o undă de prietenie pentru respectivul.
Aveam impresia că pescuieşte chefali. „În cazul acesta nu sunt departe de gura râului“, mi-am zis.
Apoi foşnetul bambusului ce se pleca în faţa vântului a înghiţit susurul râului. Se ridică ceața pe insulă: probabil începea să plouă. Se vedeau urmele picăturilor de ploaie pe malul uscat al insulei și, până să-mi dau eu seama 144
bine, începură să cadă și pe mine. Privind insula pe când începeam să simt bine ploaia, mi-am dat seama că acolo nu plouă de fapt.
Bărbatul care pescuia nu s-a clintit deloc, de când îl zărisem mai înainte. Răpăiala trecu şi de mine curând.
La fiecare cotitură a drumului, privirile-mi erau atrase de papură și de florile toamnei.
Ajungeam în curând la locul în care gura râului avea să se deschidă în fața ochilor mei: o briză extrem de rece îmi izbi nările. Apropiindu-se de capăt, râul Yura oferea privirilor o mulţime de insulițe pustii. Era limpede că
apa râului se apropia de mare, iar apa sărată o şi invadase, dar suprafaţa lui devenea din ce în ce mai liniștită şi nu prevestea în niciun fel ceea ce avea să
vină - exact ca cineva care a leșinat și moare fără să-și mai recapete cunoștința.
Gura râului era neașteptat de îngustă. Marea se întindea acolo, una cu norii-ntunecaţi, topind râul, asaltîndu-l. Ca să pot percepe tactil marea mai aveam de străbătut o distanţă considerabilă; vântul sufla tăios dinspre câmp și dinspre plantațiile de orez, lăsându-și amprenta pe toată suprafaţa mării.
