— Şi Templul de aur e neputincios?
— Nu, bineînţeles că nu. El este sursa neputinţei tuturor celorlalți.
— Deci așa consideri tu, spuse Kashiwagi plescăind din limbă voios pe când înainta cu mersul lui exagerat de săltat.
Am intrat cu el într-un magazin de obiecte vechi, unde a vândut flautul.
N-a primit decît patru sute de yeni pe el. Apoi ne-am oprit la un anticariat şi am reuşit să vindem dicţionarul cu o sută de yeni. Pentru restul de două mii cinci sute de yeni, Kashiwagi m-a dus la el acasă. După ce mi-a împrumutat banii, mi-a spus să consider flautul un obiect împrumutat pe care i l-am înapoiat, iar dicționarul cadou. De fapt eu nu făcusem decât să-i dau ceea ce-i aparținea şi cei cinci sute de yeni obţinuţi din vânzare îi aparţineau lui.
Dacă mai adăugam și cei două mii cinci sute de yeni, împrumutul se ridica la trei mii de yeni. Pentru aceşti trei mii de yeni Kashiwagi voia o dobândă
lunară de zece la sută, până îi plăteam datoria.
În comparaţie cu cei treizeci şi patru la sută dobândă pe care-i încasa Clubul Hikari, dobînda lui era atât de mică, încât puteam s-o consider un chilipir. A scos o foaie groasă de hârtie şi cerneală pe care a scris condiţiile împrumutului. Apoi mi-a spus să-mi pun pe hârtie amprenta degetului mare.
136
Cum nu-mi plăcea deloe să-mi fac griji de viitor, mi-am pus degetul mare pe tuşieră și apoi l-am apăsat pe chitanța de mână.
Inima-mi bătea puternic de nerăbdare. După ce am plecat de la Kashiwagi cu cele trei mii de yeni în buzunar, am luat tramvaiul până la parcul Funaoka. Am urcat în fugă treptele ce duceau la templul Tateisao unde aveam de gând să trag un mikuji37 ca să ştiu şi eu încotro s-o apuc. Jos, în capătul scărilor, se vedea clădirea principală a templului Yoshiteru Inari, de un roșu ţipător şi două vulpi de piatră înconjurate de un gard de sârmă.
Fiecare vulpe avea un sul de pergament în gură şi până și interiorul urechilor le era roșu.
Se arăta o zi răcoroasă. Soarele abia strălucea şi adia vântul. Razele palide pătrundeau printre crengile copacilor, luminând treptele, încât aveai impresia că cineva a împrăștiat cenușă pe ele. Dar părea cenușă murdară
pentru că soarele iradia slab. .
Am alergat pe trepte-n sus fără să-mi trag sufletul câtuși de puţin, și, când am ajuns în curtea din faţa templului Tateisao, eram lac de sudoare. Un alt şir de trepte ducea de aici până la templul propriu-zis. Acoperișul cu ţigle drepte ajungea parcă la trepte. De ambele părţi ale templului se ridicau nişte pini micuţi ce păreau să se răsfire, întortocheat, spre cerul iernii. Clădirea veche, din lemn, a biroului templului se afla în dreapta şi pe ușă scria: Institutul de cercetări pentru studierea destinului omenesc.
Între birou şi templul propriu-zis mai era un soi de magazie, în spatele căreia creșteau niște cedri răzleţi sub norii reci, opalescenţi, presărați deasupra mea, funebri parcă. De aici se vedeau munții de la vest de Kyoto.
Principala zeitate divinizată la templul Tateisao era marele războinic feudal Nobunaga. Şi fiul lui cel mare, Nobutada, a fost pus în raclă, fiind considerat zeitate. Templul era o clădire simplă şi singura culoare care părea să-l mai învioreze era roșul balustradei ce înconjura pavilionul principal.
Am urcat treptele și m-am închinat zeilor.
Apoi am luat vechea cutie hexagonală ce se afla pe un raft de lângă
colectă. Am scuturat-o.
37 Bileţel sacru în care se prezice destinul (n. tr.).
137
Din orificiul de deasupra a ieșit un băț de bambus frumos crestat pe care scria cifra 14.
Am plecat.
— Patrusprezece, patrusprezece, bombăneam eu pe când coboram scările. Silabele păreau să mi se coaguleze pe limbă căpătând, treptat, înțeles.
M-am prezentat la biroul templului, unde m-a primit o femeie între două vârste. Spălase probabil niște rufe și acum se ştergea pe șorţ.
Fără să i se clintească nici cel mai mic mușchi de pe faţă, acceptă taxa obişnuită de zece yeni pe care i-am întins-o.
— Ce număr aveţi?
— Patrusprezece.
— Aşteptaţi acolo, vă rog.
M-am aşezat pe coridor și am aşteptat. Ce ciudat și lipsit de sens mi se părea să-mi las soarta în mâinile acestea ude, crăpate. Dar nu mai avea nicio importanţă, deoarece cu astfel de intenții venisem la templu. De cealaltă
parte a ușii se auzea sunetul metalic al unui sertar vechi pe care femeia se străduia să-l deschidă. Apoi am auzit rupând o hîrtie, după care uşa s-a deschis.
— Poftim, spuse femeia, întinzându-mi o foaie subțire de hârtie şi închise iar uşa. Degetul ud al femeii lăsase urme pe colțul hârtiei.
Am citit-o. „Numărul patrusprezece - ghinion“, scria pe ea. „Dacă rămâi aici, nenumăraţi zei te vor distruge complet.“
„Prinţul Okuni, după ce a trecut prin pietre încinse, prin săgeți şi prin alte torturi, a plecat din eparhia aceasta, fiind sfătuit de zei străbuni. lată
semnele prevestitoare ale fugii tale secrete.“
Urma apoi interpretarea textului care prevedea tot soiul de greutăţi și de incertitudini ce mă așteptau. Nu m-am speriat. M-am uitat peste diversele puncte de pe listă și am găsit şi pe cel ce se referea la călătorie: „Călătoria -
nenorocoasă. Evită în special să călătoreşti spre nord-vest.
Citind acestea, m-am hotărît s-o iau tocmai spre nord-vest.
Trenul spre Tsuruga pleca din gara Kyoto la şapte fără cinci minute dimineaţa. La templu ora de sculare era cinci și jumătate. Pe data de zece, când m-am trezit și m-am îmbrăcat în uniformă, nimeni n-a bănuit nimic.
