Pe când stăteam treaz, m-am simţit năpădit de dispreţ faţă de stareţ şi de dorinţa de a-mi bate joc de ipocrizia lui. Treptat, însă, se trezi regretul în mine şi am început să-mi revizuiesc înfumurarea. Dispreţul meu față de ipocrizia stareţului se lega ciudat de slăbirea treptată a entuziasmului meu și în final am ajuns să consider că în măsura în care am realizat ce nulitate era stareţul, nu mai putea constitui o înfrângere faptul că-i ceream iertare.
Inima mea care a urcat până în vârful unei pante abrupte, cobora acum repede.
M-am hotărât să mă duc dimineața să-i cer scuze. Apoi m-am gândit că
ar fi mai bine să găsesc un moment prielnic în cursul zilei. Am observat că el era neschimbat.
34 Cartea lui Mumon Ekai (1183—1260), preot chinez din secta Zen, considerată una dintre cele mai importante în cadrul sectei (n. tr.).
130
Bătea vântul în ziua aceea. Când m-am întors de la universitate, am deschis întâmplător sertarul. Am văzut ceva înfășurat în hârtie albă: era fotografia. Nici un cuvinţel pe hârtie. Era limpede că stareţul vroia să pună
capăt situației. N-a vrut să treacă complet cu vederea fapta mea, dar a ţinut să mă facă să-i înţeleg inutilitatea. Felul ciudat de înapoiere a fotografiei mi-a adus în minte o suită de imagini.
„Deci şi stareţul a suferit! gândeam eu. Trebuie să fi trecut prin mari chinuri până s-a decis să procedeze astfel. Acum mă urăște cu siguranţă și probabil nu din cauza fotografiei, ci pentru că l-am făcut să se poarte atât de nedemn. Pentru o simplă fotografie a trebuit să umble pe furiș prin propriul lui templu. A trebuit să caute un moment când nu era nimeni pe coridor ca să poată intra în camera unuia dintre ucenicii săi, în care nu mai pusese niciodată piciorul, și a trebuit să-i deschidă sertarul de parcă ar fi comis un delict.
Da, acum are motive suficiente să mă urască.“
La gândul acesta mă inundă o bucurie de nedescris. Apoi m-am apucat de o treabă plăcută: am luat niște foarfece şi am tăiat fotografia bucăţi. Apoi am înfășurat-o bine într-o foaie de hârtie din caietul meu și, ţinând-o strâns în mână, am luat-o în direcţia Templului de aur. Templul, dominat de echilibrul lui sumbru se înălța spre cerul luminat de lună, în adierea vântului. Pilonii subțiri se ridicau unul lângă altul; luminaţi de lună, arătau ca niște corzi de harpă și templul însuși părea un instrument muzical ciudat, uriaș. Impresia deosebită pe care mi-o lăsa depindea de înălțimea lunii. Nu se putea să te înşeli într-o seară ca aceasta. Totuși vântul bătea de pomană
printre spaţiile dintre corzile acelea lipsite de sunet.
Am luat de jos o piatră, am înfăşurat-o în hârtie şi am prins pacheţelele împreună. Apoi fragmentele ce reprezentau chipul fetei, trase în jos de greutatea pietrei, s-au scufundat în mijlocul lacului Kyoko. Undele s-au împrăştiat libere și au ajuns imediat la marginea apei, unde stăteam eu.
Fuga mea neașteptată de la templu în noiembrie se datora tuturor acestor lucruri. Reflectând mai târziu, mi-am dat seama că deşi părea neașteptată, fusese de fapt precedată de reflectări profunde şi ezitări. Am preferat, cu toate acestea, să cred că m-a îmboldit un impuls de moment.
Cum însă nu mă caracteriza spontaneitatea, trebuie să mărturisesc că m-am lăsat în voia unei false spontaneităţi.
131
Un om se decide să meargă la mormântul tatălui său a doua zi, dar în ziua respectivă, ajuns în fața gării, se răzgândește subit şi preferă să-și viziteze vreun prieten în compania căruia să bea ceva - se poate numi aceasta adevărată spontaneitate? Nu este această răzgândire subită, un soi de răzbunare pe propriul plan? Nu este, de fapt, ceva mult mai conștient decât înseși pregătirile îndelungate pentru vizitarea mormântului?
Motivul imediat al fugii mele se putea găsi în destăinuirea pe care mi-a făcut-o starețul cu o zi în urmă: „A fost o vreme când mă gândeam să te las succesor la templu. Dar îţi spun cinstit că nu mai am astfel de intenții acum“.
Îmi spunea pentru prima oară așa ceva, dar trebuia să mă aştept și să
fiu pregătit pentru o asemenea veste. Nu pot spune că a picat ca un trăsnet și m-a lăsat cu gura căscată, sau că m-a cuprins panica. Chiar așa stând lucrurile, eu tot vreau să cred că fuga mea se datora cuvintelor stareţului și am acţionat sub impulsul momentului.
După ce m-am asigurat că stareţul este furios, folosindu-mă de șiretlicul cu fotografia, am început să-mi neglijez învățatul, ceea ce bătea la ochi. În anul de pregătire am avut cele mai bune rezultate la chineză şi istorie, am obţinut optzeci și patru de puncte la cele două cursuri și un total de șapte sute patruzeci şi opt de puncte, situându-mă pe locul al douăzeci şi patrulea din optzeci și patru. Din patru sute șaizeci şi patru de ore am lipsit numai patrusprezece. În anul doi am obținut numai un total de șase sute nouăzeci și trei de puncte şi am coborât pe locul treizeci şi cinci din şaptezeci şi şapte. Din anul trei am început să-mi neglijez studiile - şi nu pentru că aveam bani destui ca să-mi pierd timpul, ci pur și simplu din plăcerea de a lâncezi. Primul trimestru din anul trei a început exact după
incidentul cu fotografia. Ce coincidenţă !
La finele primului trimestru, universitatea a trimis un raport la templu privind rezultatele mele și starețul m-a mustrat. M-a certat pentru notele proaste și pentru enorm de multele absenţe. Cel mai mult l-a enervat faptul că am absentat de la orele speciale de practică Zen, care se ţineau doar trei zile pe trimestru. Astfel de seminare aveau loc înainte de vacanţa de vară, de iarnă și de primăvară - deci nouă zile pe an - și se desfăşurau în același mod ca orice seminar special.
Starețul m-a chemat in camera lui să-mi facă morală, ceea ce se întâmpla extrem de rar. Am stat tăcut, cu capul plecat. În adâncul inimii, 132
speram să treacă la un anume subiect, dar n-a făcut nici cea mai mică aluzie la incidentul cu fotografia și nici la prostituată şi șantajul ei.
Cam din vremea aceea, stareţul începu să se poarte foarte rece cu mine. Era chiar deznodământul pe care-l prevedeam, dovada pe care mi-o doream de mult timp și care reprezenta pentru mine o victorie. Deci singurul lucru de care avusesem nevoie a fost trândăvia.
În primul trimestru din anul trei, am lipsit șaizeci de ore - cam de cinci ori mai mult decât lipsisem tot anul întâi. În toate aceste ore n-am citit nici măcar o singură carte, nici nu m-am distrat. Uneori vorbeam cu Kashiwagi, dar în cea mai mare parte a timpului stăteam singur şi nu făceam nimic. Da, stăteam liniștit de unul singur și nu făceam nimic, iar amintirile mele legate de Universitatea Otani se asociau strâns cu pasivitatea; această pasivitate era poate felul cum înţelegeam eu practicarea filozofiei Zen; atâta timp cât m-a captivat inactivitatea nu am simţit nici urmă de plictiseală.
Odată, am stat pe iarbă ore în şir şi am privit un mușuroi de furnici ocupate cu transportarea unor particule minuscule de pămînt roşu.
Problema furnicilor nu mă interesa însă câtuși de puţin. Altădată am stat la nesfârșit lângă universitate, privind ca un prostănac la fumul ce ieşea din coșul fabricii din apropiere.. şi nu pentru că-mi plăcea fumul. În astfel de momente aveam impresia că sunt absorbit cu totul de existenţa lui eu însumi. Lumea exterioară se răcise şi fusese apoi reîncălzită.
Cum să vă explic? Simţeam că o reperam şi apoi iar se îndepărta.
Lumea mea lăuntrică și cea exterioară își schimbau locul încet şi la intervale neregulate. Priveliștea lipsită de sens care mă înconjura strălucea în fața ochilor mei; strălucind, își croia drum în mine şi numai acele părţi care nu mă pătrundeau continuau să strălucească viu în afară. Aceste obiecte strălucitoare puteau fi ori steagul fabricii, ori vreo pată de pe perete, ori ceva aruncat în iarbă.
Prindeau viaţă clipă de clipă în mine - acestea sau orice altceva - și apoi se topeau iar.
Sau să-i spun orice gând fără formă? Lucrurile importante se îmbinau cu cele mai triviale și situaţia politică din Europa despre care citisem în ziarul de dimineaţă se alătura inevitabil gunoiului de la picioarele mele.
Am reflectat mult asupra unghiului ascuţit pe care-l formează un anume fir de iarbă. Dar poate cuvîntul „reflectat“ nu este tocmai potrivit.
Gândul acela ciudat, neînsemnat, al meu nu era continuu, ci reapărea stăruitor, ca un refren. De ce trebuie să fie unghiul acela ascuţit atât de 133
ascuţit? Dacă ar fi obtuz, n-ar mai exista oare ceea ce se numeşte iarbă și atunci, în mod inevitabil, s-ar distruge și natura? Dacă se îndepărtează o singură rotiţă din mecanismul naturii, oare nu se distruge cu totul? Şi mintea mea examina, fără niciun rost, problema, din diferite unghiuri de vedere.
Se răspândi imediat vestea că starețul mă mustră şi atitudinea celor de la templu faţă de mine deveni și mai ostilă. Colegul meu, care fusese invidios pe mine cînd am fost recomandat să-mi urmez studiile la universitate, chicotea triumfător ori de cîte ori mă vedea.
Viaţa mea la templu își urma cursul, însă n-am mai schimbat nicio vorbă cu nimeni toată vara şi toamna. Cu o dimineaţă înainte de fuga mea, stareţul l-a trimis pe diacon după mine. Era nouă noiembrie. Fiind pe punctul de a pleca la cursuri, purtam uniforma de student.
Starețul era de obicei bine dispus, dar pentru că avea probabil să-mi comunice ceva neplăcut, chipul lui părea ca de gheaţă. În ceea ce mă
priveşte, totuși, preferam ca stareţul să se uite la mine ca la un lepros. De când aşteptam eu din partea lui o privire mai omenească!
