120
În măsura în care templul îmi dădea acordul lui tacit, muzica, oricât de mult semăna ea cu viața, devenea o formă de viaţă imaginară și contrafăcută; şi oricât încercam să mă contopesc cu ea, acea contopire nu putea fi decât temporară.
Nu vreau să las impresia că m-am resemnat și m-am retras în urma celor două eșecuri: la femei şi la viață. Până la sfîrșitul anului 1948 am mai avut eu astfel de ocazii, precum şi îndrumarea lui Kashiwagi; nici una nu m-a descurajat, dar rezultatul a fost mereu același.
Între fată şi mine, între viaţă şi mine apărea invariabil Templul de aur, din care cauză ceea ce atingea mâna mea pe când încerca să prindă, se prefăcea în cenușă şi perspectiva în pustiu.
Odată, pe când îmi trăgeam sufletul după ce muncisem pe terenul din spatele bucătăriei, am zărit întâmplător o albină mică ce se aşeză pe o crizantemă galbenă, de vară. Veni în zbor, în lumina omniprezentă de pe aripioarele ei aurii, apoi alese o floare din numeroasele crizanteme şi-i dădu târcoale. Am încercat să privesc floarea cu ochii albinei.
Crizantema stătea la locul ei, cu petalele întinse. Era la fel de frumoasă
ca un Templu de aur în miniatură și la fel de perfectă ca templul; dar nu se transformă în templu, rămânând o crizantemă de vară, solitară. Da, a rămas neclintit, crizantemă, o floare, o formă unică, fără implicaţii metafizice.
Observând în acest mod regulile propriei ei existenţe, ea răspândea suficientă vrajă pentru a deveni obiect de atracţie pentru albină. Cât de tainic stătea la pândă parcă, existând ca ţintă pentru acea dorinţă
mișcătoare, zburătoare, fără formă. Treptat forma se rarefiază, ai senzaţia că
e pe cale să se prefacă-n pulbere, se înfioară, tremură. E normal să fie așa, deoarece crizantema a fost croită pe măsura dorinţelor albinei și tocmai frumuseţea ei a înflorit, anticipând respectiva dorinţă. Acum este momentul în care sensul formei florii capătă strălucire înăuntrul vieţii. Forma însăși e plămădire a vieţii, care se scurge neîncetat şi care n-are formă; în același timp, scurgerea vieții fără formă este plămădirea tuturor formelor din lumea aceasta. . Astfel, albina își croiește drum în floare şi acoperită de polen, se lasă pradă ameţelii. Crizantema primi albina cu braţele deschise transformându-se ea însăși parcă, într-o albină galbenă, blindată, senzuală; am văzut-o scuturându-se cu putere, încât aveai senzaţia că vrea să-şi ia zborul de pe propria-i tulpină.
121
Lumina şi cele văzute m-au ameţit pur și simplu. Apoi, de îndată ce nu am mai privit cu ochii albinei și m-am întors la propriii mei ochi, mi-am dat seama că ochii mei, care iscodiseră scena, erau exact ochii Templului de aur.
Da, așa stăteau lucrurile. În același mod în care eu am revenit de la ochii albinei la ai mei, în clipele acelea când simţeam viața apropiindu-se, mi-am abandonat proprii ochi, înlocuindu-i cu ai Templului de aur. În astfel de momente templul se interpunea între mine și viaţă.
M-am întors la ochii mei. În această lume vastă, confuză, a obiectelor, albina și crizantema verii rămaseră ele însele. Zborul albinei și tremurul florii nu se deosebeau cu nimic de freamătul vântului. În această lume liniștită, îngheţată, toate erau pe picior de egalitate şi forma aceea care răspândise o vrajă atît de puternică se stinse. Crizantema nu mai era frumoasă datorită formei ei, ci datorită numelui de crizantemă pe care i-l atribuim, datorită făgăduielii pe care ne-o face. Cum nu eram albină, nu mă
tenta crizantema şi, deoarece nu eram crizantemă, nicio albină nu tânjea după mine. Înțelesesem scurgerea vieţii cu toate formele ei, dar îmi dispăruse acest sentiment de înţelegere. Lumea fusese azvârlită în relativitate și doar timpul se mai mișca. Nu vreau să dau prea multe amănunte. Nu vreau să spun decât că atunci când apărea eternul și absolutul Templu de aur şi când ochii mei se schimbau în ochii templului, lumea din jur suferea exact transformările de care vorbeam și în această lume transformată, numai Templul de aur îşi păstra forma și frumusețea, prefăcând totul în pulbere. Din clipa în care am călcat în picioare trupul acelei prostituate în grădina templului și mai ales de la moartea lui Tsurukawa îmi pun mereu aceeași întrebare: Există totuşi păcate?
Într-o sâmbătă din luna ianuarie 1948, am profitat de o după-amiază
liberă ca să văd un film la un cinematograf de cartier. După film m-am plimbat singur prin Shinkyogoku, ceea ce nu mai făcusem de foarte mult timp. Am zărit deodată în mulțime un chip cunoscut, dar până să-mi dau seama cine este, a și fost înghiţit de marea de trecători și a dispărut undeva în urma mea.
Bărbatul purta o pălărie de fetru, un palton elegant și un fular, și era împreună cu o fată îmbrăcată cu un palton roșu-ruginiu; fata era cu siguranță gheișă. Fața rotundă și trandafirie a bărbatului, aerul lui neprihănit, atât de deosebit de al bărbaţilor între două vârste, nasul lui lunguieţ - da, aducea cu stareţul, părintele Dosen, și doar pălăria de fetru l-a 122
făcut de nerecunoscut pentru moment. Deși n-avea de ce să-mi fie rușine, reacția mea a fost de teamă că aș putea fi văzut, deoarece am simţit pe loc că
nu trebuie să fiu martorul aventurii clandestine a starețului meu, evitând astfel un schimb de încredere și neîncredere între mine și el.
Apăru un câine negru prin mulţime. Era un câine mare, miţos, vădit obişnuit cu lume multă, deoarece își croia dibaci drum printre picioarele femeilor îmbrăcate în paltoane colorate și ale bărbaților în uniforme militare, oprindu-se din când în când în faţa câte unui magazin. L-am văzut oprindu-se și adulmecând în fața unui magazin cu suveniruri care rămăsese neschimbat de pe vremea lui Shogoin Yatsuhashi. Acum vedeam câinele mai bine la lumina vitrinei. Un ochi îi fusese zdrobit și sângele închegat în colţul ochiului arăta ca un rubin. Cu celălalt privea drept în pămînt.
Părul de pe spinare era parcă lipit și arăta jalnic.
Nu prea știu de ce-mi atrăsese atenţia câinele acesta. Poate pentru că, așa cum hoinărea, purta în el, cu îndărătnicie, o lume ce era complet diferită
de strada aceasta strălucitoare, zgomotoasă. Câinele pășea printr-o lume întunecată, stăpânită de simţul mirosului. Această lume se suprapunea celei a străzilor pline de oameni și ca urmare luminile orașului, cântecele de pe discuri și râsetele păreau, toate, amenințate de mirosuri persistente, întunecate. Și toate acestea, deoarece calitatea mirosului era mai exactă și mirosul de urină pe care-l emanau picioarele lui umede se lega strâns de mirosul slab, neplăcut, emanat de organele interne ale fiinţelor omenești.
Era îngrozitor de frig. Un grup de tineri, ce păreau specializaţi în bursa neagră, se plimbau pe stradă, smulgând crenguţele de pin puse la porţi cu prilejul Anului Nou şi care se mai vedeau încă, pe ici-colo, deși trecuseră
sărbătorile. Şi-au deschis palmele înmănușate să vadă cine a strâns mai multe. Unul din bărbaţi avea doar câteva; altul o ramură întreagă. Se amuzară și dispărură.
M-am trezit că merg în urma câinelui. Am crezut o clipă că l-am pierdut, dar reapăru.
Porni spre strada Kawaramachi. Am luat-o după el și am ajuns pe o stradă pe care circulă tramvaie. Era mai întuneric aici decît în Shinkyogoku.
Câinele dispăru. M-am oprit și am privit în toate părţile. Am mers până la colţul străzii continuând să-l caut. În clipa aceea se opri în fața mea o mașină
închiriată, lustruită. Şoferul deschise portiera şi o fată păși înăuntru. M-am 123
trezit uitându-mă după ea. Un bărbat era și el gata-gata să intre după fată, dar cînd m-a văzut, a rămas țintuit locului.
Era stareţul. Nu știu cum s-a întîmplat că stareţul, care mă depășise înainte și făcuse un ocol cu fata, dădu iar peste mine. Oricum, iată-l, și paltonul fetei care intrase în mașină era același pe care-l văzusem şi mai devreme.
N-aveam cum să-l evit, dar m-a indispus întâlnirea şi n-am putut scoate o vorbă. Înainte de a fi în stare să rostesc vreun cuvînt, sunete bâlbâite începură să mi se învălmășească în gură. Pînă la urmă, mi-am luat o mină pe care nu o intenţionasem, de fapt am făcut un gest foarte nepotrivit pentru situația respectivă: am izbucnit în râs, am râs de stareţul meu.
Nu-mi dau seama ce m-a apucat. Aveam impresia că vine din afară, lipindu-mi-se brusc de gură. Dar când m-a văzut râzind, starețul s-a schimbat la faţă:
— Prostule! spuse el. Mă urmărești?
Apoi a intrat în mașină şi mi-a trîntit portiera în nas. Pe când mașina se îndepărta, mi-am dat seama că starețul mă văzuse și înainte cînd a trecut pe Shikyogoku.
Mă aşteptam să mă mustre a doua zi. Ar fi fost o ocazie bună să mă
explic. Dar, ca şi în situaţia anterioară, când am călcat-o în picioare pe femeie, starețul începu să mă tortureze, trecând problema sub tăcere.
Cam pe-atunci am mai primit de la mama o scrisoare, care se sfârșea ca şi celelalte: trăia în speranța că mă va vedea stăpân al Templului de aur.
„Prostule! Mă urmărești?" - cu cât mă gândeam mai mult la cuvintele starețului, cu atât mi se părea furia lui mai nelalocul ei.
