M-a tot bătut la cap cu Kashiwagi, vorbindu-mi de josnicia lui, de comportarea lui mizerabilă; singurul cuvânt care-mi răsuna în urechi era
„viaţă“. Cruzimea, micile lui uneltiri, trădările, neîndurarea, șiretlicurile lui pentru a stoarce bani de la femei - toate acestea nu făceau decât să-i scoată
în evidenţă ingeniozitatea. Singurul lucru în care eu aveam nevoie să cred era sinceritatea lui Kashiwagi față de picioarele lui strâmbe.
După moartea bruscă a lui Tsurukawa, am trăit o perioadă fără să simt viaţa. Apoi m-am simţit înviorat venind în contact cu o nouă formă de viaţă -
mai întunecată și deci mai puţin fericită, o viață ce însemna lezarea permanentă a semenilor. Cuvintele simple ale lui Kashiwagi: „Uciderea înseamnă mai mult de-atât“, s-au conturat tot mai precis, fascinându-mă. Şi mi-am mai amintit, în clipa aceea, dorinţa pe care am rostit-o în gând atunci când am urcat pe muntele din spatele templului la sfârşitul războiului și am privit în jos la luminile orașului: „Fie ca întunericul din sufletul meu să fie pe măsura întunericului nopţii care împresoară acele nenumărate lumini !"
Femeia n-o luă spre casă, ci bătea străzile lăturalnice fără nici o ţintă; trecea lume puțină pe aici şi putea vorbi în voie. Când am ajuns în cele din urmă în faţa casei ei, habar n-aveam prin ce parte a orașului mă aflu.
Se făcuse zece şi jumătate. Voiam să mă întorc la templu, dar femeia mă convinse să n-o părăsesc, așa că am intrat cu ea în casă.
O luă înainte și aprinse lumina.
— Ai blestemat vreodată pe cineva, dorindu-i moartea? mă întrebă ea brusc.
— Da, am răspuns scurt.
Ciudat, dar nu mă gândisem la aşa ceva până în clipa aceasta; acum însă îmi era limpede că-i doream moartea fetei pe care mi-o adusese Kashiwagi și care fusese martoră la rușinea mea.
— E un lucru îngrozitor, spuse ea prăbuşindu-se pe rogojină. Şi eu!
115
Camera ei era mult prea luminată, ținând cont de restricţiile de energie din zilele noastre. Avea probabil un bec de o sută de waţi, de trei ori mai puternic decât becul din camera lui Kashiwagi. Îi vedeam trupul bine luminat pentru prima oară. Brâul ei în stil Nagoya era de un alb strălucitor, iar pâcla purpurie a glicinei care forma modelul kimonoului ei Yuzen se detașa clar.
De la poarta templului Nanzen şi până la camera pentru oaspeţi Tenjuan era o distanţă pe care doar o pasăre o putea străbate, dar acum simţeam că în toţi anii aceştia eu am parcurs-o încet şi am reuşit în cele din urmă să mă apropii de destinaţie. Din după amiaza aceea în care m-am aflat pe poartă, am fărâmiţat timpul în particule mici și acum ajungeam cu adevărat să pătrund misterul scenei din Tenjuan. Așa trebuia să fie, gândeam eu. Era normal ca această femeie să se fi schimbat, la fel cum aspectul pământului se schimbă în clipa în care l-a ajuns lumina unei stele îndepărtate. Dacă atunci cînd am văzut-o de pe poarta templului Nanzen, ea şi cu mine ne-am unit anticipat în vederea întâlnirii de azi, schimbările care s-au petrecut cu ea de atunci se puteau șterge; numai cu câteva modificări, lucrurile puteau fi reduse la fosta lor stare şi fostul eu o putea înfrunta pe fosta ea.
Apoi i-am spus povestea. I-am spus-o pe nerăsuflate, bâlbâindu-mă. Pe măsură ce vorbeam, frunzele verzi începură să strălucească și mai mult și legendara phoenix și îngerii pictaţi pe tavanul templului prinseră din nou viaţă. Obrajii femeii căpătară iar culoare şi privirea sălbatică, - o expresie șovăitoare şi tulburată.
— Deci așa a fost? spuse ea. Doamne sfinte! Deci așa s-a întâmplat! Ce karma31 ciudată! Da, pe legea mea!
În timp ce vorbea, ochii i se umplură de lacrimi de bucurie. Uitase de umilirea la care fusese supusă nu cu mult timp în urmă și se lăsă pradă
amintirilor. Trecea dintr-o emoție în alta, încât îţi făceai impresia că-şi pierde și minţile. Poalele kimonoului cu modelul de glicină erau complet răvășite.
— Nu mai am lapte, spuse ea. Oh, bietul meu copilaș! Nu, nu mai am lapte, dar oricum voi face şi pentru tine acum ce-am făcut odată. Deoarece mă iubeşti de atunci, voi considera că ești omul acela. Atâta vreme cât pot să
cred lucrul acesta, n-are de ce să-mi fie ruşine. Da, zău că voi face ce-am făcut şi atunci.
31 Fatalitate, destin (n.ed.).
116
Vorbea de parcă transmitea o hotărîre măreaţă. Gestul care a urmat părea să provină fie dintr-un exces de entuziasm, fie dintr-unul de disperare.
Presupun că încântarea fu cea care o împinse la fapta plină de pasiune, dar adevărata forţă care o determinase era disperarea provocată de Kashiwagi, sau măcar gustul acru pe care ţi-l lasă disperarea.
Își desfăcu brâul în faţa ochilor mei şi-şi dezlegă nenumăratele şnururi.
Brâul se desprinse cu un sunet mătăsos, şi, eliberat din strânsoare, gulerul kimonoului se deschise. Distingeam vag sânii albi ai femeii. Băgă mâna în kimono, scoase sânul stâng şi mi-l întinse.
Aș fi un mincinos dacă aș spune că nu m-a cuprins ameţeala. I-am privit sânul cu multă atenţie. Doar atît. Punctul alb, misterios pe care-l văzusem de la distanță, de pe poarta templului, nu fusese o sferă materială
de carne, ca aceasta. Impresia aceea clocotise atât de mult timp în mine, încât sânul pe care-l vedeam acum părea să nu fie altceva decât carne pură, nimic altceva decât un obiect palpabil.
Și obiectul acesta nu avea nici cea mai mică putere de atracţie sau tentaţie. Expus astfel în faţa mea și complet izolat de viaţă, servea mai degrabă ca o dovadă a monotoniei existenței.
Totuşi nu vreau să spun minciuni și fără îndoială: vederea sânului ei alb m-a amețit.
Necazul era însă că priveam prea atent și prea minuţios, astfel că ceea ce vedeam eu trecea dincolo de punctul de a fi pur şi simplu un sân de femeie și se transformă treptat într-o frântură lipsită de noimă.
Apoi se produse minunea. După ce fusese supus acestui proces dureros, pieptul mă izbi prin frumuseţea lui. Era înzestrat cu caracteristicile aride şi reci ale frumuseţii și, pe când stătea în faţa mea, sânul se închise în interiorul propriului eu. Exact cum se închide şi trandafirul. Frumuseţea mi se dezvăluie cu întârziere. Alţi oameni o percep și imediat descoperă
frumuseţea şi dorinţa senzuală în aceeaşi clipă; pentru mine însă ea apare mereu mult mai târziu. Acum, într-o clipită, pieptul femeii își recăpătă
legătura cu întregul, depăși faza în care a fost doar o parte de trup și deveni o substanță insensibilă, trainică, legată de eternitate.
Sper că reușesc să mă fac înțeles. Templul de aur îmi apăru iar în faţa ochilor. Sau mai bine-aş spune că sânul s-a transformat în Templul de aur.
117
Mi-am amintit de noaptea cu taifunul de la începutul toamnei când am rămas să veghez templul. Oricât ar fi fost clădirea luminată de lună, asupra ei domnea o întunecime apăsătoare, abundentă, care pătrunsese și în templul nocturn, în obloane, în uşile din lemn, sub acoperişul cu foiţa aurie scorojită. Şi era normal să fie aşa, pentru că însuși Templul de aur nu era decât ceva neînsemnat, schițat și construit cu grijă exagerată. Exact în acelaşi mod, deşi exteriorul acestui sân degaja luciul strălucitor al cărnii, interiorul era întunecat. Adevărata substanţă consta din aceeaşi întunecime apăsătoare, abundentă.
Nu puterea mea de înţelegere m-a ameţit.
Am călcat-o în picioare și am tratat-o cu dispreţ; bineînţeles că și viaţa, și dorința sexuală au suferit acelaşi proces. Dar sentimentul profund de extaz nu m-a părăsit nicio clipă și am rămas mult timp ca paralizat, cu ochii aţintiţi pe sânul dezgolit.
