— Eu cânt în stilul școlii Kinko, continuă Kashiwagi. E frumoasă luna-n seara asta, așa că m-am gândit să-l aduc la templu să cânt.
Mă gândeam în același timp că aș putea să te învăţ și pe tine puţin.
— Ai ales momentul potrivit, am spus eu. Starețul a plecat în oraș, iar îngrijitorul acela leneş n-a terminat încă de măturat. Porţile nu se închid pînă nu se termină curăţenia.
Apariţia lui la poartă a fost bruscă și la fel şi propunerea de a cânta la templu într-o seară cu o lună atât de frumoasă. Acesta era Kashiwagi pe care-l cunoșteam. În plus, în viața mea monotonă și simplul fapt că mă
surprindea ceva constituia o plăcere. Cu noul meu flaut în mână, l-am condus pe Kashiwagi la Templul de aur.
Nu-mi aduc aminte limpede despre ce am discutat în seara aceea, dar nu cred să fi vorbit despre lucruri importante. Kashiwagi nu dădea niciun semn că ar dori să se aventureze în meditații filozofice excentrice şi paradoxuri usturătoare. Poate intenţiona să-și dezvăluie o latură a cărei existenţă eu nici măcar nu o bănuiam. Și în seara aceea, acest tânăr cu limba ascuţită, pe care-l interesa frumuseţea numai în măsura în care o putea pângări, şi-a etalat în faţa mea un aspect al firii sale cu adevărat plăcut.
Teoria lui despre frumuseţe era mult mai meticuloasă. Nu mi-a spus-o în cuvinte, ci prin gesturi şi priviri, prin melodiile cântate la flaut şi prin fruntea aceea a lui care răsărea în lumina lunii.
28 Flaut din lemn de bambus cu cinci găuri (n. tr.).
106
Stăteam rezemaţi de balustrada de la nivelul Choondo. Coridorul de sub streașina ușor curbată se sprijinea pe opt console în stil Tenjiku care păreau să se înalțe de la suprafața lacului unde se cuibărise luna. Mai întîi Kashiwagi a cântat o piesă scurtă intitulată „Caleașca imperială“. M-a uimit priceperea lui. Am încercat să-l imit, dar când am pus gura pe muştiuc n-am reușit să scot nici un sunet.
M-a învăţat cu multă răbdare cum se ţine flautul de sus, cu mâna stîngă, și cum să-mi fixez degetele pe deschizături; m-a învățat şi cum să ţin gura pe muștiuc și cum să suflu aerul în fila de metal. Am tot încercat, dar n-a ieșit nimic. Mi se încordaseră obrajii şi ochii și, deşi nu bătea vântul, aveam impresia că luna de pe lac se face țăndări.
Mă simţeam istovit şi pentru o clipă l-am bănuit pe Kashiwagi că vroia să mă pedepsească intenţionat, ca să se distreze pe seama bâlbâielii mele.
Totuși, efortul pe care-l făcusem în disperarea de a scoate un sunet care nu voia să iasă nicicum păru să-mi purifice energia aceea intelectuală pe care o depuneam pentru a evita bâlbâitul, să reușesc să rostesc câteva cuvinte lin, fără pic de împleticeală. Aveam senzaţia că sunetele acelea, care se încăpăţânau să nu iasă, existau de fapt undeva în lumea aceasta liniștită, scăldată în lumina lunii. Eram mulțumit și dacă reușeam să ajung să trezesc sunetele respective după eforturi îndelungate.
Cum o să ajung eu la sunetul acela - acel sunet misterios pe care-l sufla Kashiwagi la flautul lui? De îndemânare aveam nevoie. Frumuseţea însemna îndemânare. Îmi trecu un gând prin minte şi prinsei curaj: așa cum Kashiwagi era capabil să obțină astfel de sunete clare în ciuda picioarelor lui strâmbe şi eu puteam ajunge la frumuseţe prin abilitate. Dar mai recunoșteam și altceva: Kashiwagi a reușit să cânte atât de frumos „Caleașca imperială“ nu numai datorită minunatului decor în lumina lunii, dar și datorită oribilelor lui picioare strâmbe.
Mai târziu, când am ajuns să-l cunosc mai bine, am înţeles că nu putea suferi frumuseţea veșnică. Lui îi plăceau lucruri ca muzica, ce se risipea imediat, sau ikebana, pentru că florile se ofileau în câteva zile; nu putea suferi arhitectura şi literatura. Nu cred că s-ar fi gândit vreodată să viziteze Templul de aur în alte momente; doar o noapte cu astfel de lună se potrivea firii lui.
Și totuși, ce ciudată este frumuseţea muzicii!
107
Frumuseţea scurtă, căreia cîntăreţul îi dă fiinţă, transformă o anume perioadă de timp în durată pură; în mod cert nu se mai repetă; ca și existența efemerelor și a altor creaturi care trăiesc puţin, frumusețea este abstracţia și creaţia perfectă a însăși vieţii. Nimic nu se aseamănă mai mult cu viaţa decît muzica; totuși, deşi Templul de aur avea același tip de frumuseţe, nimic nu putea fi mai departe de lume și mai dispreţuitor decât frumuseţea acestei clădiri. De îndată ce Kashiwagi termină de cântat
„Caleașca imperială“, muzica - acea viață imaginară - se termină și nu mai rămase nimic decât trupul lui slut și gândurile sumbre, nevătămate și nealterate.
Nu alinarea și-o căuta Kashiwagi în frumuseţe. Am înţeles lucrul acesta fără să-mi spună o vorbă. Ceea ce-i plăcea lui era că imediat ce răsuflarea-i producea frumusețea, picioarele lui strâmbe şi dispoziţia-i melancolică
ieșeau mai bine, mai clar în evidenţă.
Inutilitatea frumuseţii, faptul că frumuseţea ce trecea prin trupul lui nu lăsa nici măcar o urmă, că nu schimba absolut nimic - asta iubea Kashiwagi.
Dacă frumusețea ar însemna şi pentru mine același lucru, ce simplă ar fi viaţa!
Am continuat să încerc conform instrucţiunilor lui Kashiwagi. Faţa mi se înroşi, respiram greu. Apoi, ca şi cum aș fi devenit brusc pasăre şi ca și cum cântecul unei păsări mi-ar fi ieşit din gât, flautul scoase un singur sunet, temerar.
— Bravo! strigă Kashiwagi râzând.
N-a fost un sunet prea frumos, dar l-am repetat. Mi-am imaginat apoi că misteriosul sunet, care nu părea să provină de la mine, era vocea păsării phoenix aurii de deasupra capetelor noastre.
Apoi am învăţat după manualul pe care mi l-a dat Kashiwagi, exersând serios în fiecare seară ca să mă perfecţionez. Cu timpul am ajuns să cânt melodii ca „Soarele roșu la răsărit pe un fundal alb“ și mi s-au trezit din nou fostele mele sentimente pentru Kashiwagi.
În luna mai m-am gîndit că s-ar cuveni să-i ofer ceva lui Kashiwagi drept recunoștință pentru că m-a învăţat să cânt la flaut. N-aveam bani să-i cumpăr un cadou. I-am vorbit deschis de încurcătura în care mă aflam. Mi-a spus că nu vrea nimic care să mă coste bani. Apoi, schimonosindu-și gura ciudat, spuse:
— Ei bine, dacă ai apucat să-ţi mărturiseşti intenţia, să ştii că vreau ceva. Zilele acestea voiam să aranjez niște flori, dar florile sunt prea scumpe 108
pentru mine. Cred că acum este sezonul 'rişilor şi-i poţi găsi la Templul de aur. Crezi că ai putea să-mi faci rost de cîţiva? Unul-doi înmuguriţi, doi care sunt pe cale să înflorească şi doi înfloriți complet. Aş vrea și nişte papură.
Pentru diseară. Ce-ar fi să mi-i aduci acasă diseară?
Abia după ce am consimțit, mi-am dat seama că mă pune să fur. Ca să
ies basma curată în faţa lui, trebuia să mă fac hoț de flori.
În seara aceea, nu ni s-a servit orez la cină ci numai legume fierte și pâine neagră. Din fericire era sâmbătă şi mulţi plecaseră încă de după-masă.
Sâmbăta era numită „cortină deschisă spre interior“: puteai să pleci de la templu devreme şi erai liber pînă la ora unsprezece; a doua zi dimineața se numea „căderea în somn“ și ni se permitea să stăm în pat până târziu.
Starețul plecase în oraș.
Soarele apuse pe la șase și jumătate. Începuse să bată vântul. Așteptam primul clopot al serii. La ora opt sunetul puternic al clopotului Ojikijo, din stânga porţii centrale, anunța primul tur al pazei de noapte; bătea de optsprezece ori şi ecoul lui plutea mult timp în aer.
O cascadă mică de lângă Sosei, înconjurată pe jumătate de un stăvilar, purta apa de la lacul cu lotuşi în lacul Kyoko. Acesta era locul cu iriși din belşug. Erau extraordinar de frumoși în perioada aceea. Pe măsură ce mă
apropiam, auzeam irişii foşnind în bătaia vântului.
Splendideie petale purpurii tremurau în tăcerea apei. Partea aceea a grădinii era foarte întunecoasă: şi purpuriul florilor și verdele închis al frunzelor păreau la fel de negre. Am încercat să culeg cîţiva iriși; în bătaia vîntului, florile şi frunzele îmi evitau mâna şi m-am tăiat într-o frunză.