frumuseţe, încât vântul a cărui putere creştea tot mai mult să nu mă
influențeze, să nu mă scoată chiar deloc din vrajă. Exact cum mă îndemnă
Kashiwagi: „Bâlbâie-te! Bâlbâie-te!“ încercam acum eu să îmboldesc vântul strigând la el de parcă încurajam un cal ce galopa:
— Mai tare, mai tare! Hai! Mai multă forță!
Pădurea fremăta. Ramurile copacilor de lângă lac se frecau unele de altele. Cerul în noapte îşi pierduse culoarea lui obişnuită, dobândind o nuanţă de cenușiu închis. Ţârâitul insectelor nu încetă câtuși de puţin, însufleţind peisajul. Vântul misterios, ce suna ca un flaut, se apropia din depărtări; părea să-i mai slăbească furia de până atunci.
Priveam mulţimea norilor mânaţi de vânt tăind calea lunii. Se înălţau, unul după altul, din spatele dealurilor dinspre miazăzi, ca nişte mari batalioane. Nori groși. Nori subțiri. Nori uriași, întinși. Smocuri mici de nori nenumăraţi. Toţi se iveau dinspre sud, aţineau pentru o clipă calea lunii, treceau de Templul de aur și porneau în goană spre nord de parcă aveau cine știe ce afaceri importante de rezolvat. Mi se păru că aud strigătul ascuţit al păsării phoenix aurii deasupra capului.
Vântul se domoli brusc; apoi recăpătă forţe noi parcă. Pădurea răspundea sensibil la toate schimbările: se liniştea, apoi foşnea sălbatic.
S-a schimbat şi reflecţia lunii pe lac, întunecându-se și luminându-se alternativ; uneori își aduna fasciculele de lumină risipite şi mătura apa cu ele. Mănunchiul imens de nori se întortochea pe după dealuri, întinzându-se ca o mână uriaşă peste cer. Era înspăimântător să-i vezi cum nu-și mai găseau locul și cum se îmbrânceau parcă tot mai mult pe măsură ce se apropiau.
Mai apărea, când și când, şi câte o pată de senin, dar era acoperită de nori într-o clipită.
Când trecea câte un nor mai subţirel, se zărea prin el luna, strălucind palid.
Cerul păru în mișcare toată noaptea. Nu exista nici un semn de înteţire a vântului. Am adormit lângă balustradă. Dimineaţa devreme - o dimineaţă
senină, strălucitoare - a venit la mine paracliserul să-mi spună că, din fericire, taifunul a ocolit orașul Kyoto şi eram în afara oricărui pericol.
103
CAPITOLUL VI
SE ÎMPLINEA ANUL de la moartea lui Tsurukawa. Din clipa în care am început să fiu iar singur, mi-am dat seama că nu-mi va fi deloc greu să mă
reobişnuiesc. Mi-era mult mai ușor să nu trebuiască să vorbesc cu nimeni.
Nu mai eram ursuz. Fiecare zi işi avea farmecul ei.
Biblioteca universităţii era singurul loc de refugiu care-mi făcea plăcere. Nu citeam cărți de filozofie Zen, ci traduceri de romane și opere filozofice care-mi picau în mână. Îmi dau foarte bine seama de influenţa pe care au avut-o asupra mea şi că au trezit în mine dorința de a săvârși fapta aceea; şi totuși vreau să cred că respectiva faptă a fost propria mea creaţie; în special nu vreau să admit că poate fi explicată ca fiind înrâurită de vreo filozofie oarecare.
După cum am mai mărturisit, faptul că nu eram înţeles era singura mea sursă de mândrie încă din fragedă tinereţe şi nu simțeam câtuși de puţin nevoia să mă explic astfel ca să fiu înţeles. Când încercam totuși să-mi clarific gândurile şi faptele, o făceam fără vreun motiv anume. Nu ştiu dacă
făceam asta ca să mă autoînţeleg. Un astfel de motiv se armonizează cu adevăratul caracter al cuiva şi constituie automat o punte între acel cineva şi alţii. Beţia pe care mi-o provoca Templul de aur slujea la nedesluşirea personalităţii mele, o făcea și mai opacă; şi deoarece această beţie îmi răpea orice altă posibilitate de a mă îmbăta, mă vedeam nevoit să-i rezist făcând un efort deliberat pentru a-mi păstra laturile clare ale personalității. Nu știu cum e cu alţii, dar în cazul meu claritatea însăşi eram eu şi nu era cazul să fiu eu posesorul.
În 1948 eram student în anul doi. Venise vacanţa de primăvară. Într-o seară stareţul ieși în oraș. Cum eu nu aveam prieteni şi nici altceva mai bun de făcut, m-am gândit să profit de lipsa lui plimbându-mă de unul singur. Am părăsit templul ieșind pe poarta Somon. Dincolo de poartă era un șanț lângă
care se afla un avizier. Îl văzusem de multe ori, dar niciodată nu mă oprisem să-l citesc pe îndelete.
Se scălda în lumina lunii.
104
Anunţ:
1. Să nu se aducă nicio modificare construcției fără aprobare specială.
2. Nicio intervenție care să dăuneze parcului natural. Publicul este rugat să respecte regulamentul interior. Se pedepsește conform legii orice încălcare a regulamentului.
Serviciul cultelor, 31 martie 1928
Era limpede că anunţul se referea la Templul de aur și totuşi nu exista nici cea mai mică insinuare. Nu-mi puteam învinge impresia că un astfel de anunţ exista într-o lume cu totul şi cu totul deosebită de cea în care sălășluia neschimbătorul și indestructibilul templu. Însuşi afișul anticipa parcă o faptă enigmatică, imposibilă. Cel ce concepuse acest ordin și care fusese în stare să rezume astfel fapta, trebuie că-și pierduse cumpătul. Nu putea fi decât fapta unui nebun; şi cum puteai să sperii un nebun dinainte decât ameninţându-l cu pedeapsa? Poate ar fi fost nevoie de un stil pe care să nu-l priceapă decât nebunii.
Astfel de gânduri fără noimă îmi umblau prin cap, când am văzut o siluetă apropiindu-se de poartă. N-aveau ce căuta la ora aceea vizitatorii din cursul zilei; doar pinii şi lumina orbitoare a farurilor mașinilor care mai treceau pe drum păreau să împlinească noaptea.
Am recunoscut imediat silueta lui Kashiwagi.
Mi-am dat seama că este el după mers. Mă gândeam din când în când să pun capăt înstrăinării pe care o preferasem în ultimul an și la recunoştinţa pe care ar trebui să i-o port pentru ceea ce făcuse el pentru mine în trecut. Pentru că, zău, mă tămăduise. Din prima zi de când l-am cunoscut îmi tămăduise gândurile bolnave prin cuvinte fără perdea şi care m-au rănit atunci, prin mărturisirile directe. Ar fi trebuit să-mi dau seama ce bucurie era pentru mine să fiu în stare, pentru prima oară, să conversez cu cineva de pe picior de egalitate. Ar fi trebuit să savurez bucuria (asemănătoare comiterii unui act de imoralitate) de a mă fi lăsat absorbit de convingerea fermă că sunt şi preot şi bâlbâit. Toate acestea au fost nimicite însă de relaţia mea cu Tsurukawa.
L-am salutat pe Kashiwagi zâmbindu-i. Era îmbrăcat în uniforma studențească şi avea în mână un pacheţel îngust.
— Pleci undeva? mă întrebă.
105
— Nu.
— Ce bine că te-am întâlnit! Se așeză pe niște trepte de piatră și desfăcu legăturica.
— Uite-aici, spuse el arătându-mi două tuburi negre, lucioase, care nu erau altceva decât un flaut shakuhachi28. Un unchi de-al meu a murit nu de mult și mi-a lăsat ca amintire flautul acesta. Îl mai am și pe cel care mi l-a dat cu mult timp în urmă, pe vremea cînd mă învăţa să cânt. Acesta este mai bun, dar vezi tu, îl prefer pe cel cu care m-am obișnuit și n-are rost să am două lucruri identice. L-am adus pentru tine.
Pentru mine, care nu primeam niciodată niciun cadou de la nimeni, a fost o mare bucurie.
Am luat flautul și l-am cercetat. Avea patru găuri în faţă şi una în spate.
