blestemată.
Structura transparentă a lumii în care a trăit a constituit pentru mine întotdeauna un mister profund, dar o dată cu moartea lui, acest mister a devenit şi mai înspăimântător. Camionul acela a zdrobit lumea lui transparentă, ca și cum s-ar fi ciocnit de o pânză de geam, invizibilă tocmai pentru că este transparentă. Faptul că Tsurukawa n-a murit de boală
99
corespundea perfect acestei imagini. Era normal ca el, a cărui viaţă a fost atât de fără pată, să moară accidental. În coliziunea aceea care n-a durat mai mult de o secundă, s-a stabilit un contact subit şi viaţa s-a contopit cu moartea. Un proces chimic rapid. Fără îndoială că acest tânăr fără umbră
nu-și putea uni umbra cu moartea decât pe o astfel de cale violentă.
Lumea în care trăise Tsurukawa era inundată de o mare sensibilitate și de bune intenții.
Dar pot să afirm cu mâna pe inimă că el n-a trăit într-o astfel de lume dintr-o confuzie sau datorită capacităţii lui de înţelegere deosebite.
Inima lui deschisă, care nu aparținea acestei lumi, era sprijinită de o putere şi o energie nemaiîntâlnită care au ajuns să-i reglementeze faptele.
Îmi transforma sentimentele întunecate în unele luminoase şi strălucitoare cu o precizie ieșită din comun. Uneori aveam impresia că Tsurukawa trăia propriile mele sentimente.
Nu se putea explica altfel corespondenţa perfectă dintre strălucirea lui și obscuritatea mea.
Dar nu, nu despre asta era vorba! Strălucirea lumii lui era şi pură şi unilaterală. Însufleţise propriul său sistem amănunţit, cu o precizie care se putea foarte bine asemăna cu cea a nefastului. O luase înainte, în plin galop şi camionul dăduse peste el.
Aspectul plăcut şi firea optimistă a lui Tsurukawa - sursa impresiei favorabile pe care o făcea asupra altora - m-au determinat, acum că el nu mai exista, să meditez asupra laturii vizibile a fiinţelor umane. Mă gândeam cât este de ciudat că ceva ce există pur şi simplu poate exercita o forță atât de puternică. Mă gândeam la câte trebuie să știi despre trup pentru ca spiritul să-şi poată percepe propria existență. Se spune că esenţa filozofiei Zen este lipsa oricărei particularităţi și că adevărata viziune constă în a pricepe că inima n-are nici formă, nici însușiri. Şi totuşi puterea de cunoaştere, în stare să contemple absenţa însuşirilor, trebuie să fie extraordinar de pătrunzătoare, ca să reziste atracției fenomenelor formale.
Cum poate cineva, incapabil să perceapă forme sau însușiri cu subtilitate lipsită de egoism, sesiza și înţelege absenţa oricărei forme şi însușiri? Posibil ca forma limpede a unei persoane ca Tsurukawa, ce răspândea lumină în jur prin însuși faptul că exista, persoană la care ajungeai cu amândouă mâinile şi amândoi ochii, putându-se de fapt numi viață de dragul vieţii, posibil deci să constituie cea mai limpede metaforă pentru a descrie absența formei -
acum, că era mort; și accepțiunea lui în ce priveşte propria existență ar putea deveni cel mai veridic și real model de nonexistență. Aveai impresia că
100
el însuşi nu era mai mult decât o simplă metaforă. De exemplu, coincidenţa dintre Tsurukava și florile de mai, înseși florile aruncate pe sicriu.
Viaţa mea nu era pătrunsă de un simbolism atât de profund ca al lui Tsurukawa. Și ceea ce invidiam eu cel mai mult la el era că a reușit să atingă
finele vieţii fără conștiința, cât de vagă, a poverii unei individualităţi excepţionale, sau măcar vreun sentiment de misiune specială, ca mine. Acest simţ al individualităţii a anihilat simbolismul vieţii, adică puterea de a servi, ca Tsurukawa, ca o metaforă pentru ceva exterior ei; în acelaşi mod m-a lipsit și de senzaţia de extindere a vieţii şi de unire, devenind sursa singurătăţii ce mă urmărea mereu, pretutindeni. Era ciudat. Nu mă simţeam solidar nici măcar cu neantul.
Singurătatea puse iar stăpânire pe mine. N-am mai văzut-o pe fata aceea şi cu Kashiwagi nu mai eram în relaţii prea bune. Felul lui de viaţă mă
fascina încă puternic dar am simţit ca o datorie morală faţă de Tsurukawa să
fac un oarecare efort pentru a rezista tentaţiei și am încercat, împotriva voinței mele, să mă ţin mai la distanţă. I-am scris mamei clar să nu mai vină
să mă vadă până nu sunt complet liber.
Îi spusesem deja prin viu grai, dar simţeam că nu mă liniștesc dacă nu îi scriu. Răspunsul ei se pierdea în fraze încâlcite. Îmi scria că muncește din greu la ferma unchiului meu; urmau apoi câteva propoziţii cu iz de sfaturi copilăreşti. Apoi: „Nu vreau să mor până nu te văd cu ochii mei preot la Templul de aur“. M-a enervat această parte a scrisorii, stăruindu-mi în minte câteva zile.
Nici în cursul verii nu i-am făcut vreo vizită mamei. Din cauza mâncării proaste de la templu, căldura verii a fost și mai greu de suportat. Pe la mijlocul lunii septembrie se prevăzuse apropierea unui taifun. Trebuia să
stea cineva de pază noaptea și m-am oferit eu.
Am impresia că tocmai în această perioadă s-a produs o ușoară
schimbare în sentimentele mele față de Templul de aur. Nu era ură, ci un soi de avertisment că într-o bună zi se va crea in mod inevitabil o situaţie, în care ceea ce încolțea în mine, acum, va deveni incompatibil cu Templul de aur. Senzaţia aceasta începuse să pună stăpânire pe mine din momentul incidentului ce avu loc în parcul Kameyama, dar m-am temut să-i dau un nume.
Eram fericit acum că în timpul pazei de noapte mi se va încredința mie templul și nu-mi mai puteam ascunde bucuria.
101
Mi s-a dat cheia de la Kukyocho, considerat cel mai valoros nivel al templului. La intrare, cam la înălțimea de un metru și jumătate, atârna, o tăbliță impresionantă pe care se afla o inscripţie a împăratului Go Komatsu.
Se anunţase la radio că taiftunul se poate abate dintr-o clipă într-alta, dar nu se simţea nimic încă. Plouase cu intermitențe toată după-amiaza, dar acum se înseninase și pe cer se ivi luna plină. Locatarii templului s-au tot plimbat prin grădină, scrutând cerul. Cineva a spus că aceasta-i liniştea care prevesteşte furtuna.
Templul a adormit. Am rămas singur. Îndreptându-mă spre o parte a clădirii unde nu pătrundea luna, m-a fascinat întunericul dens, de nepătruns, care mă învăluia. Această fascinație puse stăpânire pe mine tot mai mult până deveni un soi de halucinație. Mi-am dat seama brusc că pătrunsesem de fapt în acea himeră care mă smulsese vieţii, în după-amiaza aceea din parcul Kameyama.
Eram singur acolo şi Templul de aur absolut, ferm - mă învălui. Oare eu stăpâneam templul sau el pe mine? N-ar fi oare mai corect să spun că se constitui în clipa aceea un echilibru straniu, un echilibru ce-mi permitea să
fiu eu Templul de aur şi Templul de aur să-mi ia locul?
După ora unsprezece și jumătate vântul se înteţi. Am deschis lanterna și am urcat treptele templului. Când am ajuns sus, am deschis ușa de la Kukyocho.
Mă rezemam de balustradă. Vântul bătea dinspre sud-est. Cu toate acestea cerul era neschimbat. Luna se reflecta pe lac, în spaţiile dintre plante. Bizâitul insectelor şi orăcăitul broaştelor se auzeau pretutindeni.
Când mă lovi prima rafală de vânt drept în obraz, mă trecu un fior de plăcere prin trup.
Vântul deveni tot mai puternic. Părea să fie o prevestire pe care urma s-o distrug împreună cu Templul de aur. Inima-mi era parcă și în templu și plutea și undeva pe aripile vîntului.
Templul de aur a cărui construcţie era identică cu a mea parcă, nu avea perdele care să fâlfâie în bătaia vîntului; el stătea acolo, liniştit, scăldându-se în lumina lunii. Dar nu mai aveam nici o îndoială că marele vânt, intenţia mea rea, vor zgudui până la urmă templul, îl vor trezi şi, în momentul distrugerii, îi vor smulge semeția aceea.
Asta era! Mă învăluia frumuseţea, mă aflam cu siguranță în interiorul frumuseţii; și totuși mă întreb dacă eram cu desăvârşire absorbit de 102
