plece pe front. Abia au reușit să-și ia un rămas-bun scurt la templul Nanzen.
Părinţii lor n-au fost de acord cu legătura lor, dar lucrul acesta n-a constituit o piedică pentru ei. Fata a rămas însărcinată. A născut un copil mort, biata de ea! Ofiţerul a fost foarte supărat. Cînd a văzut-o cu o zi înainte de plecare, i-a spus că dacă n-au copilul, măcar să-i dea lui să bea lapte de la pieptul ei.
N-au mai avut timp să meargă nicăieri așa că și-a stors lapte într-o ceaşcă şi i l-a dat să-l bea. Cam la o lună după aceea ofiţerul a murit în război. De atunci trăiește absolut singură și n-a mai avut nici un prieten. Zău că e tare drăguță
și e încă tânără.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Mi-am amintit de scena aceea incredibilă la care am fost martor împreună cu Tsurukawa, spre sfârşitul războiului, de pe poarta templului Nanzen. Mă hotărâsem să nu-i dezvălui fetei amintirile pentru că simţeam că dacă-i spun, emoţia pe care am încercat-o ascultându-i povestea, va trăda starea ciudată care mă cuprinse in ziua aceea, la templu. Dar nespunându-i, se părea că povestea ei, departe de a rezolva misterul, îl adâncea şi mai mult.
Trenul trecea prin apropierea crângului de bambuşi de lângă lacul Narutaki. În luna mai frunzele bambuşilor îngălbeneau. Vântul fremăta printre crengi, împrăștiind frunzele uscate; partea inferioară a bambușilor părea neafectată însă de vânt; păreau cufundaţi în tăcere, cu încheieturile încolăcite la întâmplare.
După ce trecu trenul, bambuşii din jur păreau să dea un mare spectacol: se plecară și tremurară. Un bambus mai tânăr, strălucitor, se remarcă printre ceilalți. Plecăciunea lui, plină de durere parcă, îmi lăsă
impresia unei mișcări fermecătoare; l-am surprins cu privirea, apoi se îndepărtă și dispăru în zare.
Când am ajuns la Arashiyama, am luat-o spre podul Togetsu şi am ajuns la mormântul doamnei Kogo, pe care nu-l văzuse nici unul dintre noi vreodată. Cu multe sute de ani în urmă, această doamnă se ascunsese în Sagano de teamă să nu atragă asupră-i mânia lui Taira no Kiyomori.
Minamoto no Nakakuni pornise în căutarea ei din ordinul împăratului și-i descoperise ascunzătoarea după sunetul harpei la care cânta, într-o noapte de toamnă cu lună. Ea cânta melodia Gânduri iubitoare pentru soț. În piesa 90
Kogo din teatrul No27 scria: „Cînd apăru în noapte, tânjind după lumina lunii, ajunse la Horin și aici auzi el harpa. Nu-şi dădea seama dacă era vuietul furtunii deasupra culmilor munţilor sau foșnetul vântului printre pini.
Când întrebă cum se cheamă melodia pe care o cânta doamna, i se răspunse că e Gânduri iubitoare pentru soţ. Se bucură grozav; asta înseama că cea care cânta se gândea cu drag la soțul ei.“ Doamna Kogo își petrecu restul vieţii la Sagano rugându-se pentru mântuirea împăratului Takakura.
Mormântul, situat la capătul unei cărări înguste, era de fapt un stâlp mic din piatră între un arțar uriaș şi un prun bătrân, ofilit. Kashiwagi şi cu mine rostirăm o sutră în memoria cucernicei doamne. Mi se părea pur și simplu bătaie de joc felul în care rostea Kashiwagi cuvintele sfinte. M-am molipsit de la el și am început să cânt și eu, cu îndrăzneală, ca studenţii care fredonează melodiile nazal. Această profanare mă destinse și m-am mai înviorat.
— Mormântul acesta pare tare sărăcăcios, nu? spuse Kashiwagi.
Puterea politicii și a bogăției trebuie să aibă ca rezultat morminte splendide.
Morminte cu adevărat impresionante, zău așa.
Ființele acestea nu prea au avut imaginaţie cât au trăit, lucru care se reflectă și în mormintele lor. Dar aristocrații trăiesc numai din imaginaţia lor și a altora, aşa că ei lasă morminte ca acesta să-ţi stârnească imaginaţia.
Ce ticăloşie! Astfel de oameni, și după ce mor se străduiesc să cerșească
lumii imaginaţie.
— Vrei să spui că noblețea stă în puterea de imaginaţie? am intervenit eu vesel. Deseori vorbești de realitate. Care consideri tu că este realitatea aristocrației?
— Asta! spuse Kashiwagi, lovind piatra funerară acoperită de mușchi.
E piatră sau os - reziduu anorganic lăsat de oameni după moarte.
— Eşti budist convins, nu?
— Ce legătură are cu budismul sau cu baliverne de soiul ăsta? spuse Kashiwagi. Noblețe, cultură, ceea ce lumea consideră estetic - realitatea acestora este searbădă și anorganică. Ceea ce vezi nu e templul Ryuan, ci o grămadă de pietre. Filozofia, arta - doar pietre goale. Singura preocupare sistematică pe care o au oamenii este politica. Ce rușine, nu?
Se poate spune că fiinţele umane nu sunt decât nişte creaturi corupte.
— Dar viaţa sexuală? În ce categorie intră?
27 Formă de artă dramatică complexă de factură simbolică; spectacolul presupune dans plastic, muzică instrumentală, recitare, pantomimă şi folosirea măştilor (n.ed.) 91
— Ei bine, aceasta este undeva pe la jumătatea drumului. E o chestiune de învârtire în cerc vicios de la fiinţe omeneşti la piatră şi înapoi la fiinţe, un fel de baba-oarba.
Aveam chef să adaug ceva care să-i întineze frumuseţea gândurilor dar cele două fete se plictisiseră de conversaţia noastră şi o luară înapoi pe cărarea îngustă. Ne-am întors şi noi şi le-am urmat. Râul Hozu se vedea de pe cărare. Ne aflam exact lângă stăvilar, la nord de podul Togetsu. Dealurile Ranzan de peste mal erau încărcate de un verde mohorât, dar chiar în clipa aceea o dâră înspumată traversă râul și în aer pluti zgomotul provocat de rostogolirea apei.
Am mers de-a lungul râului pînă am ajuns la parcul Kameyama de la capătul drumului.
Erau multe bărci pe rîu dar când am intrat în parc, am văzut doar resturi de hârtii împrăştiate: era limpede că trecuse puţină lume pe acolo.
Ne-am mai întors o dată în poartă să privim râul Hozu și frunzișul Arashiyamei. De partea cealaltă a râului se vedea o cascadă mică.
— Strașnic peisaj, nu? spuse Kashiwagi.
Când Kashiwagi făcea astfel de afirmaţii, simţeam eu că vorbeşte fără
să se gândească.
Totuşi am încercat să privesc cu ochii lui Kashiwagi şi să recunosc că
este „strașnic", cum spusese el. Efortul pe care l-am făcut n-a fost zadarnic.
Simţeam și eu fiorul ce străbate peisajul liniștitor, degajat, care se desfăşura în faţa ochilor mei, învăluit în frunzişul lui proaspăt. Splendoarea putea să
apară ziua sau noaptea, în orice clipă, în orice loc, pur și simplu ca răspuns la gândurile sau dorințele cuiva. Se părea că e suficient s-o solicităm, la dispoziția noastră şi ea îşi făcea imediat apariţia.
Cireșii din Arashiyama, despre care se spunea că ar fi fost aduşi în secolul al treisprezecelea de pe binecunoscutul munte Yoshino, își pierduseră complet florile şi înfrunzeau acum. După ce trecea sezonul florilor de cireș, copacii aceştia nu mai meritau alt nume decît cel de frumuseţi moarte.
