Astfel că pot să definesc în citeva cuvinte marea iluzie în ce priveşte dragostea din lumea aceasta. Este efortul de a lega realitatea de aparenţă.
Mi-am dat seama imediat că această convingere a mea - convingerea că nu voi fi niciodată iubit - stătea ea însăşi la baza existenței omenești. Deci știi cum mi-am pierdut eu fecioria.
Kashiwagi termină de vorbit. L-am ascultat foarte atent. Am ofiat în cele din urmă.
80
Vorbele lui m-au impresionat profund și n-am mai putut scăpa de senzaţia dureroasă că m-a afectat un mod de a privi lucrurile la care eu nu mă gândisem până atunci. Imediat după ce Kashiwagi termină de vorbit, soarele de primăvară se trezi în jurul meu și trifoiul strălucea puternic. Se auzi din nou și gălăgia de pe terenul de baschet din spatele clădirii. Dar deși era tot prânz și aceeași zi de primăvară, înţelesul tuturor acestor lucruri părea să se fi schimbat complet.
Nu aveam astâmpăr. Vroiam să zic şi eu ceva, să intervin în vreun fel.
Am bâlbâit însă ceva penibil:
— Trebuie să te fi simţit tare singur de atunci încoace.
Kashiwagi iar s-a prefăcut că nu înţelege ce spun și mă rugă să repet.
În răspunsul pe care mi l-a dat însă, se dovedi oarecum mai prietenos.
— Singur, zici ? De ce să fiu singur? O să vezi cum am evoluat după ce ajungi să mă cunoşti.
Sună clopoțelul pentru începerea orelor de după-amiază. Eram pe punctul de a mă ridica, dar Kashiwagi, care stătea încă pe iarbă, mă trase brutal de mânecă. Purtam aceeași uniformă pe care o purtasem și la colegiu, peticită și jerpelită. Îi schimbasem doar nasturii.
Pe lângă toate acestea, mai era și prea strâmtă şi mă făcea şi mai slab decât eram în realitate.
— Ora următoare e studiul ideogramelor, nu? E îngrozitor de plictisitoare. Hai mai bine la plimbare!
Se ridică, ceea ce însemnă un efort extraordinar: se părea că se dezmembrează tot şi apoi se asamblează iar. Asta îmi aminti de o cămilă pe care am văzut-o, odată, într-un film, ridicându-se.
N-am lipsit de la nici un curs până atunci, dar nu vroiam să ratez ocazia de a mai auzi câte ceva despre Kashiwagi. Am pornit-o spre poarta principală.
Abia după ce am trecut de poartă mi-am dat seama bine de mersul lui caraghios şi m-am simţit pur şi simplu jenat. Ciudat că puteam să-mi îngădui astfel de sentimente şi că-mi era rușine să merg alături de Kashiwagi.
Kashiwagi fu cel care mă lămuri de ce mi-e rușine. Tot el mă îmboldi să-mi trăiesc viaţa.
Cuvintele lui înlăturară toată stânjeneala și păcătoșenia din inima mea şi le transformară în ceva proaspăt. Poate tocmai din cauza asta, pe când treceam de poarta principală pe cărarea pietruită, muntele Hiei, pe care îl vedeam în zare neclar din pricina soarelui strălucitor, îmi apărea în fața 81
ochilor ca şi când îl vedeam pentru prima dată. Şi mi se părea că-şi făcea din nou apariţia acolo, în fața mea cu o semnificație nouă, în același mod în care o mulțime de lucruri din preajma mea, care zăcuseră amorţite pînă atunci, păreau să se fi trezit, să fi căpătat un sens nou. Vârful muntelui era ascuţit, dar colinele de la poale se întindeau la nesfârşit, exact ca o temă muzicală ce persistă în aer. Priveam muntele Hiei ce se înălța dincolo de acoperișurile joase; doar faldurile laterale ieșeau limpede în evidenţă și păreau foarte aproape; umbrele primăvăratice ale restului de munte erau îngropate într-un albastru întunecat.
Nu prea era lume pe stradă și treceau foarte puţine mașini. Din când în când se auzea tramvaiul huruind pe șine între gara Kyoto și depoul Karasuma. Pe partea cealaltă a străzii, chiar în faţa porţii pe care ieşisem, se înălțau stâlpii porţii universităţii, iar la stânga se insinuau nişte ginkgo25 cu frunze proaspete.
— Hai să dăm o raită terenului ! spuse Kashiwagi.
Am traversat şinele de tramvai. Kashiwagi se împletici greoi până
trecu strada, aproape goală, întregul lui trup zdruncinându-se de mişcările bruște pe care le făcea. Terenurile universităţii erau întinse. Un grup de studenţi, care nu aveau cursuri sau care se hotărâseră să chiulească, băteau mingea. Războiul abia se terminase de câţiva ani, dar tinerii se și gândeau cum să-și cheltuiască energia. Mă gândeam la mâncarea proastă de la templu. Ne așezarăm pe un leagăn aproape putred și priveam în gol spre colegii noștri, care alergau spre noi antrenându-se pentru maraton şi apoi spre terenul de joc elipsoidal. Chiulitul de la ore îţi dădea aceeași senzaţie pe care ţi-o lasă o cămaşă nouă pe piele; lumina soarelui ce ardea și briza ușoară mi-au accentuat-o. Un grup de alergători se îndreptară spre noi, respirând greu; pe măsură ce oboseau, slăbeau pasul; apoi dispăreau iar, ridicând în urma lor un nor de praf.
— Proștii! spuse Kashiwagi. Nişte proști, asta sunt! Cuvintele lui nu sunau a invidie.
Ce naiba se dau atâta în spectacol? Au probabil impresia că o fac pentru sănătate. Dar la ce servește atâta paradă? Peste tot se organizează
întreceri sportive, nu? Zău că e un semn de decădere. Ar trebui să se 25 Arbori orientali cu frunze în formă de evantai (jap.) (n. tr.).
82
prezinte publicului ceva ce nu s-a mai prezentat. Ar trebui să se prezinte execuţii! De ce nu se organizează execuții publice?
Kashiwagi tăcu o clipă, apoi continuă, visător:
— Cum îţi imaginezi că au reuşit să mențină liniștea și ordinea în timpul războiului dacă nu prin manifestări publice de moarte violentă? Cred că motivul pentru care au pus capăt execuțiilor este că se temeau ca lumea să nu devină cumva însetată de sînge. Curată prostie! Cei care adunau cadavrele în urma raidurilor aeriene erau blânzi și binevoitori.
Când vezi oameni chinuindu-se, când îi vezi acoperiţi de sânge şi le auzi gemetele devii mai bun, mai blajin, mai paşnic. Nu în astfel de momente devenim cruzi şi doritori de vărsări de sânge. Nu, ci într-o după-amiază
frumoasă de primăvară, ca aceasta. Într-un moment ca acesta - nu crezi? -
când priveşti absent, soarele cum se strecoară printre frunzele copacilor de pe pajiștea proaspăt tunsă. Orice coșmar de pe lumea aceasţa, orice coșmar din istorie a luat fiinţă astfel. În lumina clară a zilei, tocmai ideea indivizilor plini de sânge, ce se sting în suferință cumplită, dă un contur limpede coșmarului și ajută la materializarea visului. Coșmarul nu mai este propria noastră agonie, ci suferința fizică cumplită a altora. Dar nu suntem obligați să simţim durerea altora. Ah, ce alinare!
Dogmatismul sîngeros al lui Kashiwagi își avea farmecul lui, dar ce mă
interesa pe mine acum era să aud ce i s-a mai întâmplat după povestea cu bătrâna, pentru că, după cum v-am mai mărturisit, mă bizuiam pe el, îl vroiam de model. Am reușit să-l întrerup şi să fac aluzie la ce mă interesa.
— Vrei să spui femeile? Hm!.. Am ajuns să pot intui perfect dacă unei femei îi place un bărbat cu picioarele strâmbe. Sunt şi din astea, să ştii! S-ar putea să fie şi femei care-și ascund toată viaţa simpatia pentru bărbaţi cu picioare strâmbe, care-și duc secretul cu ele în mormânt. Ar fi singura lipsă
de gust a unei astfel de femei, poate singurul ei vis. . Hai să vedem! Cum distingi tu o femeie căreia îi plac bărbaţii cu picioare strâmbe ? De obicei, e o frumuseţe de mâna întîi. Are nas rece, ascuţit, dar o oarecare degajare în expresia gurii. .
În clipa aceea se îndrepta spre noi o fată.
83
