CAPITOLUL V
NU CHIAR PE TEREN. Dincolo de terenul de sport, un drum ducea pe lângă nişte locuințe. Drumul era cu aproape un metru mai jos de nivelul terenului. Pe acolo trecea ea.
Fata ieşi dintr-o casă elegantă, în stil spaniol, care îţi lăsa o impresie de fragilitate, cu cele două coșuri, ferestrele cu zăbrele înclinate şi acoperişul de sticlă ce acoperea sera aceea mare; efectul general se pierdea însă din cauza gardului înalt de sârmă care mărginea terenul universității de cealaltă
parte a drumului și care fusese înălțat, fără îndoială, la insistenţele proprietarului casei.
Kashiwagi şi cu mine stăteam pe leagănul de dincolo de gard. Am privit chipul fetei şi am rămas mut de uimire. Trăsături splendide, exact ca cele pomenite de Kashiwagi când vorbise despre tipul de femeie căreia îi plac
„bărbaţii cu picioarele strâmbe“. Mai târziu, când m-am gândit la uimirea pe care am încercat-o în acele momente, m-am simţit ridicol și m-am întrebat dacă nu cumva Kashiwagi cunoștea chipul acela de multă vreme și dacă nu cumva visa la el.
Stăteam acolo și o aşteptam pe fată. Sub razele calde ale soarelui de primăvară piscul vineţiu al muntelui Hiei se înălța în zare, pe când aici, aproape, fata se îndrepta spre noi.
Încă nu-mi revenisem din emoția provocată de observaţiile lui Kashiwagi - observaţia că picioarele lui strâmbe și femeile lui sunt presărate în lumea reală ca două stele pe cer, fără să se atingă vreodată şi ciudatele sale cuvinte în legătură cu putinţa de a-și satisface dorinţele, rămânând în același timp mereu îngropat într-o lume iluzorie. Chiar în clipa aceea un nor acoperi soarele: o umbră subțire ne învălui pe Kashiwagi și pe mine şi ni se păru că lumea noastră își etală brusc acea latură fantomatică. Totul era şters și vag, însăși existența mea mi se părea confuză. Aveai senzaţia că doar vârful purpuriu al muntelui Hiei şi fata aceea mlădioasă ce se îndrepta spre noi mai străluceau în această lume reală și aveau o existenţă autentică.
84
Era limpede că fata venea spre noi. Dar pe măsură ce clipele treceau, timpul sporea agonia şi cu cât se apropia, cu atât se lămurea totul, parcă era alt chip - chipul cuiva care n-avea nici o legătură cu ea.
Kashiwagi se ridică şi-mi şopti apăsat:
— Hai să mergem! Fă cum îţi spun!
M-am văzut nevoit să pornesc. Am luat-o amândoi pe lângă zidul de piatră ce era mai sus de nivelul drumului, paralel cu fata.
— Sari jos! spuse Kashiwagi înghiontindu-mă cu degetele lui ascuţite în spate. Am sărit jos, pe drum. Distanţa n-a fost mare, așa că nu mi-a fost deloc greu să sar. Dar n-apucai eu să sar că l-am și auzit pe Kashiwagi prăbușindu-se lângă mine, cu un zgomot teribil.
Încercând să sară pe picioarele lui strâmbe, căzu. Privindu-l, i-am văzut spatele negru al uniformei vălurindu-se pe jos. Cum zăcea acolo pe burtă, nu arăta deloc a ființă omenească; o clipă mi se păru că-i o pată
uriașă, nedefinită, ca o băltoacă tulbure după ploaie.
Kashiwagi căzu exact în fața fetei. Ea rămase înlemnită, pe loc. Cînd m-am aplecat să-l ajut să se ridice, am privit în sus, la fată; i-am văzut nasul rece, arcuit, gura inexpresivă, privirea încruntată - văzând toate acestea mi-a trecut prin faţa ochilor chipul pe care-l văzusem la lumina lunii, chipul lui Uiko.
Iluzia îmi dispăru imediat şi vedeam acum o fată până în douăzeci de ani care mă privea dispreţuitor. Zău că era cât pe-aci să treacă mai departe, dar Kashiwagi care intuia mai bine lucrurile decât mine, începu să strige.
Ţipătul lui răsună ca un ecou în strada pustie.
— Fiinţă nemiloasă! Ai de gând să mă laşi aici în halul acesta? Din cauza ta am ajuns în starea asta!
Fata se întoarse. Tremura, şi cu degetele ei subțiri, uscăţive, părea că
vrea să-și frece obrajii lipsiţi de culoare. Se întoarse imediat spre mine şi mă
întrebă:
— Ce să fac?
Kashiwagi ridică ochii și o străfulgeră cu privirea. Apoi spuse, apăsând fiecare cuvînt.
— Doar n-o să ne spui că n-ai nici un medicament în casă?
Fata stătu tăcută și nemișcată o clipă. Apoi se întoarse şi o luă în direcţia din care venise.
85
L-am ajutat pe Kashiwagi să se ridice. Până când am reușit să-l pun pe picioare mi s-a părut foarte greu. Gâfâia. Cînd am pornit, i-am oferit umărul să se sprijine de el dar păși, sprinten, înainte.
Am luat-o la fugă spre staţia din fața depoului Karasuma și am urcat în tramvai. Am respirat ușurat în clipa în care tramvaiul porni spre Templul de aur. Palmele îmi asudaseră.
După ce l-am ajutat pe Kashiwagi să intre pe poarta casei în stil spaniol, m-am simţit pur și simplu înspăimântat. L-am lăsat acolo, cu fata lângă el și, fără măcar să întorc capul, am luat-o la goană. N-am mai avut timp să mă opresc la universitate. Alergam pe străzile pustii, trecând pe lângă farmacii, cofetării, magazine cu articole electrice. Îmi amintesc că am zărit cu coada ochiului ceva roşu, în aer.
Trecusem probabil prin faţa bisericii Kotoku din Tenrikyo şi zărisem felinarele pe care erau desenate frunze de prun; acestea contrastau puternic cu zidul negru. Nici nu-mi dădeam seama încotro fug. Când tramvaiul s-a apropiat încet-încet de Murasakino, mi-am dat seama că inima mea tulburată mă ducea înapoi spre Templul de aur.
Eram în plin sezon turistic și, deși era într-o zi lucrătoare, Templul de aur se umpluse de vizitatori. Bătrânul ghid mă privi bănuitor pe când îmi croiam drum printre oameni, îndreptându-mă spre templu.
Și iată-mă acolo, în fața Templului de aur, care, în această după-amiază
de primăvară, era învăluit de nori de praf și asaltat de o grămadă de oameni.
Vocea ghidului răsuna puternic, dar templul se prefăcea în continuare că-și ascunde parte din frumuseţe. Doar umbra lacului strălucea. Dacă priveai într-o anume direcție, norii de praf păreau firicele de praf aurii ce împresurau pe Bodhisattvas 26 din pictura ce reprezenta coborârea îngerilor, în care Amida Buddha descinde pe pămînt însoţit de toţi Bodhisattvas; și Templul de aur, estompat de norii de praf, lăsa impresia unui desen vechi, decolorat. Nu mi se părea ciudat ca zgomotul şi harababura din jur să pătrundă în pilonii subţiri. ai templului, să fie absorbite de cerul albicios spre care se înălța Kukyocho şi pasărea phoenix din vârf, subţiindu-se tot mai mult. Templul acesta, numai prin faptul că
stătea acolo unde stătea, constituia o forță de control, de reglare. Cu cât sporea zgomotul înconjurător, cu atât Templul de aur - această construcție 26 Bodhisattvas ajung la starea de eliberare (Nirvana) pe calea sacrificiului de sine pentru binele celorlalţi (n.ed.)
86
asimetrică, minunată, cu Sosei de o parte și deasupra Kukyocho, care se îngusta mult către vârf - acționa ca un filtru care transformă apa noroiasă în apă limepede, curată. Templul nu respingea trăncăneala vizitatorilor, ci filtra sunetele astfel încât ele să poată pătrunde în pilonii permeabili şi să
devină parte integrantă a tăcerii și a purității.
