— Sunt fiul unui preot Zen din Sannomiya şi m-am născut cu picioarele strâmbe. Când mă auzi destăinuindu-mă în felul acesta, îţi imaginezi probabil că sunt un amărât bolnăvicios căruia nu-i pasă cu cine stă de vorbă, de vreme ce a găsit în fața cui să-și uşureze inima.
Ei bine, nu sunt așa. N-aș fi în stare să mă destăinuiesc oricui. Nu prea îmi convine că-ţi spun, dar adevărul este că te-am ales deliberat pe tine de la bun început ca să-mi asculţi povestea vieţii. Înţelegi, m-am gândit că poate tu o să ai mai mult de profitat decât oricare altul dacă o să afli ce-am făcut.
Cel mai bun lucru ar fi să faci şi tu la fel. După cum bine ştii, credincioșii îi adulmecă pe credincioşi, abstinenții pe abstinenţi.
Ei bine, mie îmi era ruşine de situaţia în care mă aflam. Am considerat că a mă împăca cu ea însemna înfrângere. Dacă era să mă apuc să port pică, bineînţeles că nu duceam lipsă de motive. Părinţii mei ar fi putut să aranjeze să mă opereze la picioare când eram mic. Acum e prea târziu. Dar părinţii îmi sunt absolut indiferenţi și mă enervează ideea de a avea un dinte împotriva lor.
Credeam că n-o să mă iubească femeile. După cum probabil ştii și tu, e mai comod și mai liniștitor să gândești astfel. Nu era neapărat o contradicţie între această credință și refuzul meu de a mă împăca cu situaţia. Înţelegi, dacă aş fi crezut că femeile mă pot iubi așa cum arăt, adică în actuala situaţie, atunci, în măsura în care aș fi crezut asta, m-aș fi împăcat cu starea de lucruri. Mi-am dat seama că cele două tipuri de curaj - curajul de a judeca realitatea exact cum se prezenta ea și curajul de a lupta cu acest raționament - se puteau foarte bine împăca unul cu altul. Fără să mă tulbur câtuși de puțin, puteam foarte bine să am sentimentul că lupt.
74
Aceasta fiind starea mea de spirit, era normal să nu caut compania unor femei profesioniste, așa cum au procedat mulţi dintre prietenii mei.
Ceea ce m-a împiedicat de fapt să le aleg pe ele este faptul că prostituatele nu se culcă cu clienţii lor din dragoste. Ele au tot soiul de clienţi: bătrâni senili, cerșetori fără un ochi, bărbaţi arătoși - chiar și leproși, atâta vreme cât nu ştiu că sunt leproși.
Această egalitate în drepturi face pe orice tânăr să se simtă în largul lui și să-și vadă voios de treburi, cumpărând prima femeie ce-i iese în cale. Dar eu nu apreciam această egalitate.
Nu mă puteam împăca cu gîndul că o femeie poate trata un bărbat perfect normal şi unul ca mine ea fiind egali. Mi se părea un fel de autopângărire. Înţelegi, mi-era teamă că dacă handicapul meu era scăpat din vedere sau ignorat pur şi simplu, eu aș înceta, într-un sens, să exist. Era aceeași teamă care te stăpânește şi pe tine acum, nu? Pentru ca starea mea să fie complet recunoscută și aprobată, era absolut necesar ca lucrurile să se petreacă mult mai somptuos decât ar fi fost necesar în mod normal. Orice s-ar întîmpla, gândeam eu, înseamnă că așa mi-a fost soarta.
Puteam fără îndoială să trec peste sentimentul îngrozitor de insatisfacție, insatisfacție pentru că eu și lumea ne aflam în relaţii antagonice. Ar fi fost posibil dacă mă schimbam eu sau lumea. Dar nu-mi venea să mă gândesc la astfel de schimbări. Detestam orice gînduri absurde.
Concluzia logică la care am ajuns după reflectări îndelungate a fost că dacă
schimbam lumea, încetam să exist, iar dacă mă schimbam eu, nu mai exista lumea. Și, paradoxal, această concluzie însemna un soi de împăcare, un soi de compromis. Lumea se putea împăca cu ideea că așa cum arătam, nu puteam fi niciodată iubit. Capcana în care cade în cele din urmă un tip diform, respingător, nu constă în rezolvarea situaţiei de antagonism a lui cu lumea, ci în aprobarea totală a acestui antagonism, în resemnare. De aceea nu se poate niciodată vindeca un tip slut.
În momentele acelea, cînd eu eram în floarea tinereţii - folosesc intenţionat această expresie - mi s-a întâmplat ceva de necrezut.
Am cunoscut o fată dintr-o familie înstărită, enoriaşi ai templului nostru. Fata absolvise Şcoala de Fete din Kobe și era tare drăguță.
Într-o zi s-a dat de gol că mă iubeşte. Nu-mi puteam crede urechilor.
Pentru că arătam cum arătam, studiam foarte atent psihologia altora.
Din această cauză nu m-am încăpăţânat să iau lucrurile prea ușor, cum ar fi făcut mulţi alţii care ar fi atribuit această dragoste compătimirii pur și simplu. În schimb, am presupus că dragostea fetei se datora mândriei ei 75
excesive. Fata aceasta era foarte conștientă de frumuseţea și feminitatea ei și-i era imposibil să accepte vreun pretendent încrezut. Nu putea suporta ideea de a-și măsura propria mândrie cu îngâmfarea unui încrezut. Avea şansa să facă așa-zise partide bune, dar cu cât erau mai bune, cu atât îi displăceau mai mult. În cele din urmă respinse cu dezgust orice dragoste care implica un echilibru - a fost foarte corectă din punctul acesta de vedere
- şi puse ochii pe mine.
Ştiam ce răspuns aveam să-i dau. Poate o să râzi de mine, dar i-am spus simplu : „Nu te iubesc“. Ce puteam să-i spun ? Răspunsul era cinstit şi foarte natural. Dacă, în schimb, m-aș fi hotărât să nu pierd ocazia și aș fi răspuns declaraţiei ei prin: „Şi eu te iubesc“, poate aş fi părut mai mult decât ridicol - poate chiar tragic. Oamenii care arată caraghios, așa ca mine, sunt extrem de atenți să evite pericolul de a părea tragici din greşeală. Ştiam foarte bine că dacă par o dată tragic, lumea n-o să se mai simtă nestingherită
în contactul cu mine. Era foarte important pentru celelalte suflete ca eu să
nu par un nenorocit. De aceea i-am replicat scurt: „Nu te iubesc.“
Răspunsul meu n-a surprins-o pe fată. Fără pic de reţinere, mi-a spus că mint. Un adevărat spectacol s-o vezi cum încerca să mă câştige, fiind însă
extrem de atentă să nu-mi rănească amorul propriu. Fata aceasta nu-și putea imagina că ar exista vreun bărbat pe lumea aceasta care să n-o iubească, dacă avea şansa. Dacă exista o astfel de persoană, atunci nu făcea decât să se amăgească. Așa că se porni să mă analizeze amănunţit, ajungând în final la concluzia că de fapt eram îndrăgostit de ea de câtva timp. Era o fată deşteaptă. Pretinzînd că mă iubește, trebuie să-și fi dat seama că iubea o persoană la care se ajungea foarte greu. Orice-ar fi spus, era neadevărat.
Dacă ar fi pretins că sunt atrăgător când de fapt nu eram, m-ar fi enervat.
Dacă mi-ar fi spus că picioarele mele strâmbe sunt frumoase, m-ar fi enervat şi mai tare. Dacă ar fi făcut cât de cât aluzie la faptul că nu mă iubeşte pentru fizicul meu, ci pentru ce simte ea că există în sufletul meu, m-ar fi supărat cu adevărat.
Oricum, fiind foarte deșteaptă, s-a gândit la toate acestea şi a continuat simplu: „Te iubesc." Şi conform analizei făcute de ea, bineînțeles că
descoperise în mine un sentiment care corespundea dragostei ei.
Nu puteam accepta acest soi de lipsă de logică. În același timp mă
copleși o pasiune puternică pentru fată, dar nu consideram că această
pasiune era suficientă pentru a ne lega unul de altul. Îmi trecu prin minte că
dacă era cea care mă iubea cu adevărat, pesemne că aveam o trăsătură
distinctivă, ceva care mă deosebea de ceilalți. Şi despre ce putea fi vorba dacă nu despre picioarele mele strâmbe?
76
Astfel am ajuns la concluzia, deşi ea nu mi-a mărturisit, că-mi iubea picioarele.
Dar lucrul acesta era absolut imposibil, atât cât puteam eu judeca situaţia. Dacă individualitatea mea n-ar fi stat în picioarele mele strâmbe, această dragoste putea fi acceptabilă.
Dar dacă ar fi să-mi recunosc individualitatea - raţiunea mea de a fi - în altceva, aceasta ar atrage după sine un soi de recunoaștere suplimentară. Și atunci, inevitabil, aş ajunge să recunosc raţiunea altora de a fi în acest mod suplimentar şi, la rîndul ei, ar duce la recunoaşterea unui eu complet absorbit de univers.
Așa că dragostea era imposibilă. Părerea ei că era îndrăgostită de mine era o pură iluzie şi-mi era imposibil s-o iubesc. De aceea continuam să-i spun : „Nu te iubesc“.
Ciudat, dar cu cât îi spuneam mai mult că nu o iubesc, cu atât mai mult cădea sub povara iluziei că este îndrăgostită de mine. Într-o seară sfârşi prin a mă lua cu asalt. Mi-a oferit trupul ei și pot să spun că era ameţitor de frumos, dar am fost cu totul neputincios cînd a sosit momentul.
