În anul următor am fost ca o pasăre în colivie. Colivia îmi apărea mereu în faţa ochilor.
Hotărît să nu mărturisesc niciodată, mă simțeam încordat peste zi.
Ciudat! Fapta aceea a mea, care la momentul respectiv n-a stârnit nici un 67
sentiment de vinovăție în mine, începu să-mi strălucească în minte. Nu-mi era chiar ușor, deoarece știam că din cauza mea fata pierduse sarcina. Fapta mea se așternuse ca o pulbere aurie în memorie şi începuse să iradieze o lumină orbitoare care-mi sfredelea privirile. Strălucirea mârșăviei. Da, asta era. Poate să nu fi fost un păcat prea mare, dar oricum eram conștient de faptul că-l comisesem. Această conștiință a vinovăţiei atârna ca un ornament în interiorul meu.
Cât despre aspectul practic al problemei, până la examenul de admitere la Universitatea Otani nu-mi rămânea decât să trăiesc într-o stare de nesiguranță continuă, dându-mi silinţa să ghicesc adevăratele intenţii ale starețului în ce mă priveşte. Starețul n-a spus niciodată nimic în legătură cu retragerea promisiunii de a mă ajuta să urmez această facultate, Pe de altă
parte însă, nu m-a încurajat în nici un fel vorbindu-mi de pregătirile pentru examenul de admitere. Cât mai aşteptam să-mi spună ceva, orice, numai să-mi spună! Dar parcă dinadins nu spunea nimic, supunându-mă unei torturi epuizante. Cât despre mine, poate de teamă sau din încăpăţânare, ezitam să-l întreb ce gînduri are cu mine. Pe vremuri, îl priveam pe părintele Dosen cu respectul cuvenit și din când în când cu ochi critici. Dar acum începuse să dobândească treptat proporţii monstruoase, aveam impresia că
în trupul lui nu sălășluieşte o inimă omenească obișnuită. Ori de cîte ori vroiam să-mi întorc privirile, această fiinţă plutea în faţa mea ca un castel-fantomă.
Către sfârșitul toamnei, starețul fusese solicitat la funerariile unui fost enoriaș și deoarece făcea două ore cu trenul pînă la locul respectiv, ne anunţă cu o seară înainte că pleacă la ora cinci şi jumătate dimineaţa. Îl însoțea diaconul. Ca să fim gata pentru plecarea stareţului, trebuia să ne sculăm la ora patru, să facem curat, să pregătim micul dejun. De cum ne-am trezit, ne-am și făcut „datoria de dimineaţă“ care consta în recitarea sutrei, în timp ce diaconul îl ajuta pe stareţ la pregătirile de plecare.
Dinspre curtea rece şi întunecoasă venea scârţâitul neîntrerupt al găleţii din fântînă. Ne-am spălat repede pe faţă. Cântatul cocoşilor din grădină străpungea zorile ; era ceva proaspăt în cucurigul lor.
Ne-am suflecat mânecile mantiilor noastre preoțești și am luat-o în grabă spre sala vizitatorilor unde urma să ne întrunim. În răcoarea zorilor, rogojinile de paie din sala cea mare, pe care nu dormise nimeni niciodată, îţi dădeau o senzaţie ciudată, parcă îţi respingeau atingerea. Lumânările din altar pâlpâiau. Ne-am închinat. Mai întâi ne-am făcut plecăciunea din 68
picioare, apoi am îngenuncheat pe rogojini şi ne-am plecat capul de trei ori la sunetul gongului.
Îmi plăcea prospeţimea vocilor bărbătești la cântarea sutrei de dimineaţă. Aveau cea mai puternică rezonanţă. Vocile profunde păreau să
risipească toate gândurile necurate ce s-au adunat peste noapte; aveai senzaţia că din corzile vocale ale tuturor cântăreţilor ţâşnesc în șuvoi stropi negri, ce sunt împroșcaţi în jur. Nu ştiu dacă și vocea mea răsuna la fel, dar îmi plăcea să cred că şi ea risipea aceleași gânduri necurate ca și ale altora.
Starețul era gata de plecare încă înainte de a se termina „întrunirea la fiertură“. Conform obiceiului, ne-am aliniat cu toţii la intrare ca să-l petrecem. Era încă întuneric şi cerul era plin de stele. Sub cerul înstelat, cărarea de pietre se întindea lin, pînă la poarta Sanmon, dar umbrele marilor stejari, pruni şi pini se târau pe pămînt, amestecându-se între ele şi ocupând toată suprafaţa. Puloverul meu era numai găuri, așa că aerul rece al zorilor îmi pişca coatele.
Totul se desfăşură in tăcere. Am făcut plecăciunile de rigoare stareţului fără să scoatem un cuvânt iar el ne răspunse aproape imperceptibil. Apoi zgomotul paşilor stareţului și ai diaconului s-a stins treptat, pe măsură ce se îndepărtau pe cărarea pietruită. Obiceiul este, la cei din secta Zen, ca atunci când petreci pe cineva la plecare, să aștepți până
dispare complet din raza vizuală. Acum nu le mai distingeam bine siluetele.
Nu se mai vedeau decât poalele albe ale mantiilor și şosetele albe. La un moment dat, păreau să fi dispărut complet, dar de fapt nu era aşa: îi ascundeau copacii.
După un timp, apărură iar mantiile și şosetele albe, și nu știu de ce ecoul paşilor lor mi se păru mai puternic decât înainte. Îi priveam cum se îndepărtează și mi s-a părut că a trecut o veșnicie până să dispară cele două
siluete pe poarta principală.
În clipa aceea un impuls ciudat prinse contur. Exact la fel ca atunci când cuvinte importante încercau să-și croiască drum, libere, din gura mea, dar erau blocate de bâlbâială; aceeaşi soartă avu și acest impuls, înăbușit, arzându-mi gîtul. Era de fapt o dorinţă subită de eliberare, de ușurare. În aceeași clipă ambițiile mele anterioare - dorința mea de a intra la universitate, și mai mult, speranţa sugerată de mama de a-i lua locul starețului - încetară să mai existe. Vroiam să mă eliberez de o forţă mută ce pusese stăpînire pe mine și mă domina.
Nu pot spune că în clipa aceea duceam lipsă de curaj. Curajul necesar pentru a putea face o mărturisire era de fapt un fleac. Pentru unul ca mine 69
care și-a trăit cei douăzeci de ani în tăcere, valoarea unei confesiuni nu era prea mare de fapt. S-ar putea ca lumea să mă considere exagerat, dar adevărul este că, ţinându-mi firea în ciuda tăcerii starețului și refuzând să
mă spovedesc, m-am confruntat doar cu o singură problemă: „Există oare păcate?"
Și dacă o ţineam aşa pînă la capăt şi nu mărturiseam, atunci se dovedea că păcatul, chiar şi unul mic, exista totuşi. Pe cînd întrezăream, printre copaci, mantia şi şosetele albe ale stareţului dispărând în întunecimea zorilor, forța care-mi ardea gâtul deveni aproape de nestăpânit și vroiam să fac o mărturisire totală. Aş fi vrut să fug după stareţ, să mă agăţ
de mâneca lui şi să-i povestese cu voce tare tot ce se întâmplase în dimineața aceea cu ninsoare.
Nu cred că din respect pentru omul care-mi stârnise astfel de dorinţi.
Forţa pe care o exercita stareţul asupra mea era mai mult forţă fizică.
La gândul că dacă mă spovedesc, se spulberă primul păcat din viața mea, am avut însă o ezitare puternică: parcă mă trăgea ceva înapoi.
Apoi silueta starețului trecu de poartă şi dispăru sub cerul liniștit, întunecat.
Toţi s-au relaxat subit și porniră zgomotoși spre intrare. Stăteam pe loc, dus pe gânduri, dar m-a trezit Tsurukawa din visare, bătându-mă pe umăr. Umărul s-a trezit. Umărul meu slab şi prăpădit şi-a redobîndit mândria.
După cum am mai spus, am reuşit să absolv cu bine cursurile anului pregătitor, în ciuda dificultăţilor întâmpinate. N-a trebuit să fac nicio mărturisire. La câteva zile după aceea, stareţul ne-a chemat, pe mine și pe Tsurukawa, şi ne-a spus, scurt, că trebuie să începem să ne pregătim pentru examene și vom fi scutiţi de treburile de la templu atâta timp cât suntem ocupați cu învățatul.
Am reușit la universitate, cu toate acestea problemele nu erau complet lămurite. Atitudinea stareţului nu-mi lăsa deloc de înțeles ce părere are el de ziua aceea cu zăpadă; nici nu-mi puteam da seama ce intenţii are în ceea ce privește succesorul.
Universitatea Otani însemna un moment de răscruce. Era pentru prima oară în viața mea când mă familiarizam cu idei, cu idei pe care le alesesem eu deliberat. Otani data de prin 1663, când căminele studențești au fost mutate de la templul Chikushi Kanzeon la conacul Kikoku din Kyoto. De atunci încoace a servit drept mănăstire pentru urmașii sectei Otani a templului Honganji. Pe vremea celui de-al cinsprezecelea Patriarh al 70
templului Honganji, un adept pe nume Soken Takagi, care locuia la Niniwa, făcuse o donație mare. S-au stabilit pe actualul teren de la Rakuhoku Karasumagashira din partea de nord a capitalei și au înființat acolo universitatea. Terenul se întindea pe numai zece acri de pământ și era prea mic pentru o universitate. Şi totuși aici au studiat şi s-au iniţiat în principiile budismului mulţi tineri, nu numai din secta Otani, ci din toate sectele budiste.
O poartă veche din cărămidă despărțea terenurile universităţii de stradă și de liniile de tramvai. În partea de vest, poarta dădea spre muntele Hiei. De aici o alee pietruită ducea până la poarta cea mare pentru mașini de la clădirea principală, o construcţie întunecată, mohorâtă, cu două nivele. Pe vârful acoperișului de la intrare se înălța un turn arămiu. Nu era nici pentru ceas, nici pentru clopot; sub paratrăsnetul subţire, o fereastră pătrată
eclipsa un colț din cerul albastru.
Lângă intrare se înălța un tei bătrîn, ale cărui frunze minunate străluceau precum cuprul în soare. Universitatea, care la origine avusese doar clădirea principală, se extinsese cu timpul, şi diferitele ei părți fură
legate între ele la întâmplare. Era, în mare parte, o construcţie veche din lemn, cu un singur nivel. Înăuntrul clădirii nu puteai intra încălțat, și diferitele ei aripi erau legate prin coridoare interminabile făcute din scânduri din lemn de bambus.
Cu vremea, dușumeaua începu să trosnească.
Din când în când se mai reparau porțiunile stricate şi, când treceai dintr-o aripă în alta, călcai pe un adevărat mozaic de lemn închis și deschis la culoare, deoarece scândurile vechi și noi erau intercalate.
