La început, fără să mă privească în ochi, încercă să mă convingă că nu se întâmplase nimic; dar nu era el omul care să fie în stare să-și ascundă
sentimentele şi imediat i-am citit vinovăția în priviri.
— Am auzit şi eu de la celălalt jiso, spuse Tsurukawa, şi nici el nu știe decât din auzite, pentru că era la școală. Oricum, se pare că s-a întîmplat ceva bizar cât ai fost plecat.
Aveam o bănuială, aşa că am insistat să continue. Tsurukawa m-a rugat să păstrez secretul. Privindu-mă fix în ochi, începu să-mi povestească.
În după-amiaza respectivă, a venit la templu o fată şi a cerut să
vorbească cu starețul.
Purta haină roșie şi era în mod cert o prostituată întreţinută de străini.
A venit la poartă diaconul în locul stareţului. Fata i-a vorbit urât diaconului şi a insistat să-l vadă pe stareţ. În clipa aceea, din nefericire, stareţul îşi făcu apariţia pe culoar. Văzând fata, a venit la intrare. Fata i-a spus că
aproximativ cu o săptămână în urmă, în dimineaţa în care ninsese, vizitase templul împreună cu un soldat străin. Soldatul a trântit-o pe jos şi unul din jiso, ca să se dea bine pe lângă el, a călcat-o în picioare. În seara aceea a avortat. Dată fiind situaţia, se simțea îndreptăţită să ceară despăgubire de la templu. În cazul în care nu i se acorda, avea de gând să demaşte întreaga afacere de la Rokuonji şi să-și reclame drepturile public.
Starețul i-a dat niște bani, fără să spună un singur cuvânt şi a trimis-o acasă. Toată lumea știa că eu am făcut pe ghidul în ziua respectivă dar stareţul a spus că, deoarece nu sunt martori la templu care să-mi fi văzut comportarea necuviincioasă, mai bine să nu mi se spună. Şi el avea de gînd să închidă ochii la tot. Când cei de la templu au auzit povestea de la diacon, au bănuit imediat că eu eram vinovatul.
Tsurukawa mă luă de mînă. Era gata să plângă. M-a privit eu ochii lui curaţi şi m-a întrebat direct, copilăreşte:
— Ai putut tu să faci una ca asta?
Mi-am scotocit puţin starea de spirit. Tsurukawa mă provocase. De ce-mi pusese o astfel de întrebare? Din prietenie? Îşi dădea oare seama că se lepăda de adevărata lui datorie? Ştia el oare că astfel mă trăda pe mine, în ce aveam eu mai profund?
65
Am mai spus că Tsurukawa era reversul meu pozitiv. Dacă s-ar fi străduit cât de cât să mă înţeleagă și mi-ar fi fost cu adevărat devotat, nu mi-ar fi pus astfel de întrebări, nu m-ar fi întrebat nimic, ci mi-ar fi luat tristeţea ca atare şi ar fi transformat-o în bună dispoziţie. Atunci minciuna ar fi devenit adevăr și adevărul minciună. Dacă Tsurukawa și-ar fi păstrat bunul obicei de a transforma umbra în lumină, noaptea în zi, lumina lunii în lumina soarelui, umezeala mușchiului noaptea în freamătul frunzelor tinere, strălucitoare din miezul zilei - atunci poate aș fi fost capabil să-mi bâlbâi cumva mărturisirea. Dar tocmai de data aceasta n-a procedat așa. Tristeţea mi-a sporit de aceea şi mai mult.
Am râs în doi peri. Beznă în templul neîncălzit. Genunchi reci. Bătrânii piloni uriași ai templului se înălțau în jurul nostru. Noi doi stăteam ghemuiţi și vorbeam în șoaptă.
Eram îmbrăcat doar în pijama și tremuram probabil din cauza frigului.
Dar plăcerea de a-l minţi în faţă pe prietenul meu pentru prima oară era suficientă ca să-mi tremure genunchii.
— N-am făcut nimic, i-am răspuns.
— Zău ? exclamă Tsurukawa. Deci fata a minţit. Lua-o-ar naiba! Şi unde mai pui că și diaconul a crezut-o!
Indignarea îndreptăţită a lui Tsurukawa spori. Spuse că are de gând să-i explice stareţului situaţia a doua zi. În clipa aceea, îmi trecu prin minte imaginea capului proaspăt ras, care arăta ca o legumă fiartă. Apoi i-am văzut obrajii trandafirii, cuminţi. Nu ştiu de ce, dar mi s-a făcut brusc silă.
Era important să-i stăvilesc indignarea lui Tsurukawa, să i-o îngrop înainte de a ieşi la lumină.
— După părerea ta, stareţul crede că eu am făcut o asemenea faptă?
l-am întrebat.
— Ştiu eu? spuse Tsurukawa, vădit încurcat de această nouă idee.
— N-au decît să mă vorbească în spate cât poftesc. Atâta vreme cât stareţul ţine cu mine, sunt liniștit. Eu așa văd lucrurile.
Apoi am reușit să-l conving pe Tsurukawa că dacă încearcă să-mi ia apărarea, de fapt stârnește mai mult bănuiala celorlalți. Numai pentru că
starețul credea în nevinovăția mea, i-am explicat eu, a preferat să nu spună
nimic și să nu bage în seamă toată tărășenia. Pe măsură ce vorbeam, bucuria îmi umplea inima, și această bucurie prinse treptat rădăcini. Era o bucurie care părea să spună : „Nu sunt martori. Nimeni nu te poate acuza.“
66
Nu mă gândeam nici o clipă că stareţul crede în nevinovăția mea, ci dimpotrivă: el era singurul absolut convins de ea. Faptul că a trecut atât de ușor peste fapta mea mă îndreptăţea și mai mult să-mi menţin bănuiala.
Poate că și-a dat seama chiar în clipa în care i-am dat cartușele de Chesterfield. Poate motivul pentru care a trecut lucrurile sub tăcere a fost şi faptul că mă pândea, mă aștepta să vin de bună voie să mă spovedesc. Și nu numai atât. Poate recomandarea pentru universitate a fost tocmai momeala care să-mi smulgă mărturisirea: dacă nu-i spuneam adevărul și-o retrăgea drept pedeapsă pentru necinstea mea; dacă mărturiseam, totuşi, și dacă se convingea pe deplin că mă căiesc, putea să-mi facă o favoare să-mi lase recomandarea.
Capcana cea mare consta în faptul că îi spusese diaconului să nu-mi sufle o vorbă. Dacă eram cu adevărat nevinovat, puteam să trăiesc mai departe, senin, fără să ştiu sau să-mi dau seama că se întâmplase ceva. Dacă, pe de altă parte, făcusem fapta aceea urâtă, aș putea foarte bine (presupunând că sunt deștept) să mă prefac că trăiesc mai departe liniștit, arătând astfel că n-am nici o vină — starea normală a unui om care nu are nimic pe conștiință. Așa că ar fi mai bine să mă prefac. Era cea mai bună
soluţie, era singurul mijloc prin care-mi puteam dovedi nevinovăția. Starețul insinua prea mult. Grozavă cursă mi-a mai întins! La gândul acesta mă
cuprinse furia. Se părea că n-aveam nicio scuză pentru ce făcusem. Dacă n-aş
fi călcat-o pe fată, americanul putea foarte bine să scoată revolverul și să mă
amenințe.
La urma urmei nu ai cum să te opui forţelor de ocupaţie. Fusesem obligat să fac ceea ce făcusem.
Dar senzaţia pe care am avut-o când i-am simţit stomacul pe talpa tenișilor, senzaţia pe care mi-a dat-o elasticitatea trupului ei, gemetele, felul cum arăta - ca o floare strivită gata-gata să înflorească -, ameţeala, descumpănirea pe care mi-a provocat-o, senzaţia care a trecut în clipa aceea ca un fulger din trupul fetei în al meu - nu mai pot pretinde că m-a obligat cineva să mă bucur de toate aceste lucruri.
Tot nu pot uita farmecul acelei clipe. Şi stareţul știa cu siguranță ce-am simţit, știa totul până în cele mai mici amănunte, știa sigur ce plăcere am simţit!
