Luminile formau un corp solid. Împrăștiate pe o suprafaţă întinsă, nu lăsau impresia că sunt aproape sau departe; în fața ochilor mei, în noapte, se înălța însă o clădire uriașă, diafană, formată în întregime din lumini, care părea să-și răsfire turnul înaripat și se ţinea mândră. Aici se dezvăluia un adevărat oraș.
Numai pădurea din jurul Palatului Imperial rămase neluminată și părea o peșteră mare, neagră. Din când în când, în direcția muntelui Eizan, scăpăra fulgerul pe cerul întunecat.
— Aici se află universul lumesc, mi-am zis.
Acum, că războiul s-a sfârşit, sub lumina aceea oamenii sunt mânaţi de gânduri păcătoase. Nenumărate cupluri se privesc la lumină și în nările lor stăruie mirosul faptei asemănătoare morţii, care îi apasă direct. Mă
consolează gândul că toate aceste nenumărate lumini sunt stânjenitoare, nu fac decât să împiedice. Fie ca răutatea din inima mea să sporească și să se înmulțească la nesfârşit astfel încât să fie în concordanţă, până în cele mai mici amănunte, cu lumina imensă din faţa ochilor mei! Fie ca bezna din inima mea, în care este îngrădită ticăloşia, să egaleze bezna nopţii care conţine acele nenumărate luminiţe!
Numărul celor care vizitau Templul de aur sporea. Starețul a solicitat la primărie mărirea taxei de intrare, ca să ţină şi el pasul cu inflația.
Vizitatorii pe care-i văzusem pînă acum erau oameni modeşti, îmbrăcaţi în uniforme, haine de lucru sau pantaloni ca nişte burlane. De când au sosit însă trupele de ocupaţie a început să înflorească viaţa de desfrâu prin jurul Templului de aur. Dar nu toate schimbările au luat întorsătură neplăcută. A renăscut obiceiul ceremoniei ceaiului și femeile veneau acum la templu în kimonouri viu colorate pe care le puseseră
deoparte în anii de război.
Noi, preoţii, îmbrăcaţi în veșminte întunecate, contrastam puternic cu restul; parcă jucam roluri de preoţi din amuzament sau parcă eram locuitorii unui anume cartier care se străduia din răsputeri să păstreze 57
vechile obiceiuri ciudate în interesul turiştilor interesaţi. Soldaţii americani erau pur și simplu șocați din pricina noastră: ne trăgeau de mâneci fără nici o jenă și râdeau de noi. Uneori ne ofereau bani ca să-i lăsăm să ne poarte veșmintele şi îmbrăcaţi astfel își făceau fotografii ca amintire.
Asemenea lucruri se întâmplau cînd Tsurukawa și cu mine am fost recomandaţi ca interpreți vizitatorilor străini, în locul ghizilor care nu ştiau deloc engleză.
Era prima iarnă după război. Începuse să ningă vineri seara și continuă
și sâmbătă. Fiind la şcoală dimineața, ardeam de nerăbdare să mă întorc să
văd Templul de aur acoperit de zăpadă.
Ninse şi după-masă. Am ieșit de pe aleea vizitatorilor şi, încălțat cu cizmele de cauciuc şi cu ghiozdanul pe umeri, am pornit spre lacul Kyoko.
Fulgii de zăpadă cădeau cu iuţeală, necontenit. Când eram copil şi ningea îmi ridicam fața spre cer, cu gura deschisă. Așa am făcut și de data aceasta și fulgii mi-au atins dinţii. Aveam impresia că-i aud lovindu-se de o foiţă foarte subţire de metal. Am simţit fulgii de nea împrăștiindu-mi-se prin toată gura caldă, și topindu-se la atingerea ei. În clipa aceea mi-a venit în minte imaginea gurii păsării phoenix de pe vârful nivelului Kukyocho.
Gura fierbinte și netedă a acelei păsări aurii.
Zăpada ne dă tuturor un soi de sprinteneală.
Şi ar fi oare nepotrivit să afirm că eu, care nu împlinisem încă
optsprezece ani, simţeam un avânt tineresc?
Templul de aur era nespus de frumos învăluit în zăpadă. Crusta golașă
a acestei clădiri, cu pilonii înălțându-se aproape unul de altul, expusă
intemperiilor, părea înviorată. Zăpada bătea nestingherită înspre înăuntru.
— Zăpada de ce nu se bâlbâie? mă întrebam eu.
Uneori, când fulgii de nea se loveau de frunzele de yatsude20, cădeau pe pămînt, ca şi cum s-ar fi împleticit. Dar în clipa în care m-am simţit învăluit de zăpada ce se lăsa încet-încet din înalturi, am uitat de veninul din inimă și mi s-a părut că mă întorc la o cadență spirituală mai nobilă, de parcă mă scăldam în muzică.
Datorită zăpezii, tridimensionalul Templu de aur a căpătat cu adevărat o statură netedă, ca într-o fotografie și încetă să mai sfideze lumea 20 Arbust (Fatsia japonica) (n. tr.).
58
exterioară. Ramurile golașe de arţari, ce se întindeau de jur împrejurul lacului, nu prea suportau zăpada pe ele, așa că păduricea părea mai golașă
ca oricând. Ici-colo însă, zăpada se îngrămădea pe pini. Era splendidă! Se aduna zăpadă și la suprafața îngheţată a lacului ; dar, ce curios: în unele locuri nu era deloc zăpadă iar în altele lacul părea pur și simplu spoit cu pete mari, albe, asemeni norilor dintr-un tablou decorativ. Stânca Kyusanhakkai și insula
Awaji păreau legate prin zăpada de la suprafaţa îngheţată a lacului, iar pinii care creșteau acolo păreau să se arcuiască, cu totul întâmplător, din mijlocul unei câmpii de gheaţă şi zăpadă.
Trei părţi ale Templului de aur erau uimitor de albe: acoperișurile nivelelor Kukyocho şi Choondo precum și cel al lui Sosei. Partea nelocuită a clădirii era întunecată și această negreală a complicatei construcţii de lemn avea o oarecare prospeţime, contrastând puternic cu zăpada. Cu cât priveşti mai mult un tablou ce aparține curentului sudic, reprezentând un castel cuibărit în munţi, cu atât vrei să te apropii de pânză pentru a vedea dacă nu cumva locuieşte cineva dincolo de ziduri. Tot așa, farmecul ce-l exercita asupra mea vechiul lemn negru mă făcea să vreau să aflu dacă nu cumva turnul templului este locuit. Dar chiar dacă-mi apropiam fața de Templul de aur, nu făceam decît să mă ciocnesc de pânza mătăsoasă de zăpadă; și mai mult de atât nu mă puteam apropia.
Uşile nivelului Kukyocho erau și acum deschise către cerul acoperit de zăpadă. Am ridicat privirile și am urmărit atent fulgii de nea, ce se roteau parcă pe loc, ca apoi să se așeze pe pereții vechi, înveliţi într-o foiţă aurie ce-și pierduse strălucirea, şi stăteau acolo până formau broboane aurii.
Ziua următoare era duminică. Dis-de-dimineaţă veni după mine bătrânul ghid. „Avem vreun oaspete străin înainte de ora deschiderii“, gândii eu. Ghidul îi vorbise soldatului prin semne, rugându-l să aștepte și veni să
mă cheme, deoarece, cum am mai spus, eu știam engleza. Surprinzător, dar mă descurcam mai bine decît Tsurukawa și nici măcar nu mă bâlbâiam.
La intrare oprise o maşină. Un soldat american, beat mort, stătea rezemat de unul din stâlpi. Cînd mi-am făcut apariţia, m-a privit de sus și a râs dispreţuitor.
Grădina strălucea orbitor din cauza zăpezii.
Pe acest fundal sclipitor, se îndreptau spre mine, dinspre faţa cărnoasă
a tînărului ofiţer, nori albicioşi de aburi amestecați cu miros de whisky. Mă
simţeam stânjenit ca de obicei și mă gândeam ce poate simţi o persoană care mă depăşeşte atît de mult ca statură.
59
