Oricum mi se părea ciudat că un preot din secta Zen poate să aibă
astfel de porniri. Motivul pentru care starețul s-a ţinut de femei poate să fi fost dorinţa lui de a-și manifesta desconsiderarea față de poftele trupești, dispreţul pentru trup pe care și-l jertfea în felul acesta. Dar dacă așa stăteau lucrurile, mi se părea ciudat că acest trup pe care el îl disprețuia a putut să
înmagazineze atâta hrană și era în stare să învăluie cu atâta fățărnicie spiritul. Trupul supus, blând, spășit, ca un animal domestic bine dresat.
Trupul care era amantul spiritului pentru stareţ..
Să vă spun ce a însemnat de fapt pierderea războiului pentru mine.
Nu-i pot spune eliberare. Nu, în nici un caz. N-a fost altceva decît o revenire la neschimbata și eterna practică budistă care se contopea cu viața noastră
de zi cu zi. S-a reluat ferm această practică şi a continuat fără întrerupere din ziua capitulării: începerea ceremonialului, sarcinile de dimineață, întrunirea la fiertura de orez, rugăciunea, doctoria sau masa de seară, baia, deschiderea pernei. Starețul ne-a interzis cu desăvârşire introducerea în templu a orezului de la bursa neagră. De aceea, singurele firicele de orez pe care le vedeam plutind în prăpăditele noastre castronele erau cele trimise de enoriași sau ceva din orezul cumpărat la bursa neagră de diacon.
Diaconul obținea orezul pentru noi pe motiv că eram în creștere și aveam nevoie de hrană consistentă; dar el întotdeauna pretexta că acest orez de la bursa neagră este parte a contribuţiei ce se cuvine templului. Uneori mai 54
ieșeam în oraş și ne cumpăram cartofi dulci. Nu ni se dădea fiertură de orez numai la micul dejun; şi masa de prânz și cina constau din fiertură şi cartofi dulci şi de aceea ne era mereu foame.
Tsurukawa a cerut dulciuri de acasă, aşa că părinţii lui îi mai trimiteau uneori pachete din Tokyo. Își aducea proviziile la mine în cameră seara târziu și mâncam împreună. Fulgerul scăpăra când şi când pe cerul întunecat.
L-am întrebat pe Tsurukawa de ce stă aici când are un cămin atât de prosper şi părinţi iubitori.
— E un soi de educaţie pe care mi-o impun, îmi explică el. În orice caz voi moșteni templul tatii la momentul oportun.
Se părea că nimic nu-l deranjează pe Tsurukawa. Se încadrase perfect în acest regim de viaţă, ca un beţigaș în cutia lui. I-am spus apoi lui Tsurukawa că s-ar putea ca ţara noastră să treacă printr-o perioadă cu totul neobișnuită.
Mi-amintisem de ce se povestea la școală la câteva zile după capitulare.
Era vorba de un ofiţer care răspundea de o anume fabrică şi care, imediat după ce s-a terminat războiul, a încărcat un camion cu marfă şi pornind spre casa lui spuse deschis :
— De acum încolo o să mă apuc de afaceri la bursa neagră.
Mi-l imaginam pe acest ofițer îndrăzneţ, aspru, cu privirea pătrunzătoare, gata să păcătuiască cu bună știință. Drumul pe care urma să
pășească în bocancii săi de militar dezvăluia caracterul precis al morţii în bătălie; se prezenta sub forma unui haos ce-mi amintea de roşșeaţa puternică a soarelui-răsare. Când plecă, fularul de mătase îi flutura probabil la piept şi obrajii erau expuși răcorii nopţii care încă mai persista. Spinarea i se va încovoia sub greutatea lucrurilor furate: se va trece cu o viteză
uimitoare. Dar în zare se auzea uşor clopotul haosului răsunând în clopotniţă.
Eu eram departe de asemenea lucruri.
N-aveam bani, nu eram liber, nu eram emancipat. Era limpede însă că
în mintea mea de copil de şaptesprezece ani „o perioadă nouă“ implica o hotărâre fermă de a merge pe un anume făgaș, chiar dacă acesta nu căpătase încă o formă concretă.
55
— Dacă ființele de pe lumea aceasta, îmi ziceam, au de gând să se înfrupte din ticăloşii prin acţiuni şi fapte, atunci eu mă voi afunda cât pot în lumea lăuntrică a nebuniei.
Numai că răutatea cu care cochetam eu la început nu era alta decât încercarea de a intra în grațiile starețului prin tot soiul de tertipuri pentru a ajunge să pun mâna pe Templul de aur, sau visul pur și simplu absurd de a-l otrăvi pe stareţ, înlăturându-l în felul acesta. Cu astfel de planuri în minte, mi-am simţit conștiința mai uşoară, o dată ce m-am asigurat că Tsurukawa nu nutrește aceleaşi ambiții.
— Nu ai nicio grijă sau vreo speranță pentru viitor? l-am întrebat eu
— Nu, niciuna. La ce mi-ar folosi?
Nu mi s-a părut deloc trist când a spus aceasta și nici n-a dat doar un răspuns întâmplător. Chiar în clipa aceea, un fulger i-a luminat sprâncenele înguste și ușor arcuite, singurele mai reușite. Tsurukawa îl lăsase pe frizer să-l radă cum vrea el, așa că sprâncenele, și așa subțiri, se subțiaseră de tot şi se vedea o umbră ușoară, albastră la capete, pe unde trecuse aparatul de ras. Cînd am zărit acel albastru, m-am tulburat.
Băiatul acesta tânăr care ședea în faţa mea, trecea prin viaţă neîntinat, era puritatea întruchipată, cu totul altfel decît mine. Viitorul lui se arăta atât de nebulos, încât părea că arde.
Flacăra viitorului lui plutea pe ulei rece, limpede ca cristalul. Cine pe lume trebuia să-și prevadă inocenţa şi puritatea? Şi asta în cazul în care nu i-ar fi rămas decât inocenţă și puritate.
În noaptea aceea, după ce Tsurukawa s-a dus în camera lui, n-am putut închide ochii din cauza căldurii înăbușitoare a verii.
Am sărit din pat și m-am strecurat afară prin ușa de serviciu a micii biblioteci. În spatele lui Rokuonji şi la est de Yukatei se înalță muntele Fudo.
Era acoperit cu o pădure deasă de pini și, printre firele dese de iarbă ce se întindea printre copaci, își scoteau capul floarea-soarelui, azaleele și alte flori. Cunoșteam bine muntele și puteam să-l urc și noaptea fără să mă
împiedic. Din vârf se vedea Kyoto de sus şi partea centrală, iar în zare, munții Eizan şi Daimonjiyama.
Am luat-o-n sus pe pantă. Am urcat în bătaia de aripi a păsărilor speriate de apropierea mea; nu mă uitam pe unde calc și cu toate acestea nu m-am împiedicat de buturugi.
56
Simţeam că urcuşul acesta, fără să mă gândesc la ceva anume, mă
tămăduia. Cînd am ajuns în vârf, am simţit vântul rece al nopţii înviorându-mi trupul asudat.
M-a surprins priveliștea din fața ochilor.
Camuflajul fusese suspendat de mult și o mare de lumini se întindea în zare. Mi s-a părut un adevărat miracol, mai cu seamă că n-am mai călcat pe aici, noaptea, de la terminarea războiului.
